ii psi sprtului 1

8/19/2019 II Psi Sprtului 1

http://slidepdf.com/reader/full/ii-psi-sprtului-1 1/65

PSIHOLOGIA SPORTULUI

CAPITOLUL I

SISTEMUL DE PERSONALITATE

I.1. Caracterizare şi trăsături generale. Precizări terin!l!gice

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat conduce la rezultate pozitive

numai atunci când le considerăm ca verigi ale unui întreg indivizibil, aflate în strânsă legătură.

În plan psihologic, aceste „elemente” ar fi procesele, funcţiile i însuirile psihice, ceea ce

constituie întregul, respectiv personalitatea umană. !roblematica personalităţii ocupă i astăzi

un loc central, atât în ceea ce privesc cercetările teoretice, cât i în cele cu caracter practic"

aplicativ. #u toate acestea, trebuie să recunoatem faptul că în afară de inteligenţă, nici un alt

concept al psihologiei nu este atât de comple$ ca cel de personalitate. %ultitudinea definiţiilor

pe care le cunoate termenul nu reprezintă decât una din manifestările limitelor cunotinţelor în

acest domeniu. !ersonalitatea a fost i va rămâne câmpul de dezbatere al mai multor discipline

tiinţifice, cunoaterea acesteia i a omului deci, rămânând suprema performanţă a tiinţei. &e

gândim aadar la Personologie, care constituie o „brană a psihologiei care se adresează în

principal studiului omului i factorilor care"i determină cursul. 'ste vorba despre un domeniu

care procedează la investigaţii asupra diferenţelor individuale i tipurilor de personalitate” ().%urra* + autor care a i introdus termenul de personologie în lucrarea Exploration de la

personnalité, în -/0.

1biectivele personologiei sunt de ordin conceptual, teoretico"doctrinar, evaluativ"

metodologic, investigativ, dar i aplicativ. 2e ce este atât de necesară studierea personalităţii3

#a sistem deschis i comple$, în permanenţă schimbare, studiul personalităţii este motivat

intrinsec, e$istând o curiozitate naturală, specific umană în legătură atât cu propria

individualitate, cât i cu a celorlalţi4 identificăm i un motiv umanitar (multitudinea crizelor i

problemelor cu care se confruntă omenirea are ca motiv fundamental fiinţa umană i, de aici,

necesitatea ameliorării naturii umane0. 5e apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu

uurinţă cel puţin 6"7 Şcoli personologice, ce au ca nucleu de studiu una din teoriile

personalităţii. !rintre cele mai cunoscute se numără teoria psihanalitică (la care contribuţii au

adus A.Adler, 5.8reud, '. 'ri9son, #.:.;ung0, teoria behavioristă (al cărei pionier este <.

-



=atson0, teoria umanistă - a trăsăturilor de personalitate (al cărei teoretician este :. Allport,

#. >ogers, A. %aslo?0 .a. 8iecare dintre aceste teorii urmărete să găsească un cadru specific

de referinţă i un început, unic, care să deducă întreaga construcţie.

În ceea ce privete temenul de personalitate, acesta derivă din latinescul persona care se

referea la mătile folosite de actori în teatrul antic. !rivete o aparenţă, o figură publică pe care

indivizii o dezvoltă pentru cei din @ur. 'voluează către un conţinut comple$ în care se iau în

considerare nu doar caracteristicile e$terne, vizibile, ci i cele interne, ascunse i, mai ales,

interacţiunea acestora. >edă un conţinut original alcătuit din însuiri comparabile, dar

structurat sui"generis, în virtutea unei legităţi interne, intraindividuale, cu valenţă irepetabilă,

de unicat, ceea ce acordă un grad de stabilitate i predictibilitate a personalităţii.

#onceptul de personalitate este uzitat în toate tiinţele socio"umane de e$emplu, în psihologie

se vorbete de „persoană”, „personalitate” „persona@” sau „tulburări de personalitate”, însociologie se utilizează frecvent termenul de „personalitate socială”, în filosofie de „om” sau

„esenţă umană”.

Bot în literatura de specialitate găsim o întreagă îniruire de definiţii ale personalităţii. 2e

e$emplu, :.=.Allport, în -C, enumera nu mai puţin de D6 de definiţii, iar %c#lelland

găsete peste 66 de definiri ale aceluiai termen. Enii autori încearcă să e$prime în definiţie

caracterul comple$ al structurii personalităţii, accentuând asupra ordinii i regulii de

compunere a unor elemente calitativ distincte (cum sunt cele biologice, fiziologice,

psihologice i socioculturale0. Flustrăm în continuare câteva e$emple de definiţii aduse

personalităţii după cum urmează

• !ersonalitatea reprezintă configurarea caracteristicilor individuale i căile de

comportament care determină adaptarea unică a unui individ la mediul său ('. )ilgard i >.

At9inson, Introduction to Psychology04

• „Acel element stabil al conduitei unei persoane4 ceea ce o caracterizează i o

diferenţiază de o altă persoană (&orbert 5illam*, ictionarul de Psihologie !arousse, 'ditura

'nciclopedică, Gucureti, --H, pag. 704

• Bermenul de personalitate se referă la acele „dispoziţii generale i caracteristice pe care

le e$primă o persoană i care conturează identitatea ei specifică” (coord. Ersula 5chiopu,

ictionar de Psihologie, 'ditura Gabel, Gucuresti, pag. DC04

6



• !ersonalitatea constituie totalitatea particularităţilor psihologice care caracterizează un

om particular (>. %eili, !a structure de personnalité04

• !ersonalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simţire i

comportamente ce persistă peste timp i situaţie, de distincţii ale unei persoane faţă de alta ('.<.!hares, Introduction to Personality04

• !ersonalitatea este „ansamblul de trăsături morale i intelectuale, de însuiri i

aptitudini sau defecte care caracterizeaza modul propriu de a fi al unei persoane,

individualitatea ei comparativ cu alte persoane” (#onstantin :orgos, icţionarul Enciclopedic

de Psihiatrie, 'ditura %edicală, Gucureti, -/-, pag. I7/04

• 2upă 5heldon (inspirat din lucrările lui =arren i Allport0 personalitatea este

„organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice i morfologice ale

individului” (). !iJron, în "ocabularul psihologiei, 'ditura Enivers 'nciclopedic, Gucureti,

766, pag. 7H604

• „!ersonalitatea am asociat"o cu mecanismul i logica generală de organizare i

integrare în sistem genetic supraordonat a componentelor bioconstituţionale, psihice i socio"

culturale. !ersoana i personalitatea sunt determinanţii pe care le atribuim e$clusiv omului”

(%.:olu, #undamentele psihologiei. $ompendiu, 'ditura 8undaţiei %om&nia de '&ine,

Gucureti, 7666, pag. 7/D04 „!ersonalitatea este un sistem hipercomple$, cu autoorganizare,

teleonomic, determinat biologic i socio"cultural, cu o dinamică specifică, individualizată”(Fdem, pag. 7/C0.

'vident că e$emplele ar putea continua, ceea ce trebuie însă să subliniem este faptul că

în ciuda deosebirii punctelor de plecare i a procedeelor de analiză, ma@oritatea autorilor

contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii,

integralităţii i structuralităţii. #hestiunea care continuă să fie controversată este aceea a

raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare0 i cea a condiţionărilor e$terne în

structurarea întregului personalităţii, dintre stabil i dinamic.

1 definiţie clasică a personalităţii, prin gen pro$im, probabil că nici nu este posibilă.

#el puţin la ora actuală nu putem avea pretenţie la aa ceva4 vom continua multă vreme să

operăm cu definiţii relative, parţiale, care delimitează diferite direcţii concrete de investigaţie,

diferite laturi ale personalităţii.



Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomple$, trebuie să

admitem o serie de convenţii de ordin operaţional"logic i anume delimitarea ei de la un

anumit nivel de abstractizare4 organizarea ierarhică, plurinivelară4 realizarea unei comunicaţii

bilaterale cu mediul i efectuarea unor sarcini specifice de reglare4 caracterul emergent i

independenţa relativă faţă de elementele componente4 îmbinarea analizei structurale cu analiza

concret"istorică4 analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale

complementare, i nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.

!ersonalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ"adaptivă a omului, care

presupune e$istenţa celorlalte dimensiuni + biologică i fiziologică, dar nu este nici o

prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora. %ecanismul fundamental care

asigură formarea structurii personalităţii este integrarea ierarhică. 2in procesul general al

integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legăturia. legături primare, înnăscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului4 b. pe baza

acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiţionării4 c. definitorii pentru

sistemul personalităţii sunt legăturile de ordinul FFF (terţiare0. 5pre deosebire de cele secundare

care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza

sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările

proprii de motivaţie i la un ansamblu de norme i etaloane valorice elaborate social.

În ceea ce privesc determinanţii personalităţii, acetia sunt ereditatea i mediul, aflate în

interacţiune i având ponderi diferite. Ki asta deoarece, din punct de vedere biologic,

personalitatea este determinată e$clusiv de anumite structuri naturale, din punct de vedere

sociologic, totul este decis de societate (vorbim de matricea socială0, iar în vi(iune

interacţionistă fiecare personalitate constituie rezultanta unei eredităţi, a unei constituţii

fiziologice în interacţiune, în cursul istoriei sale cu toate incitaţiile mediului. 2ar cum numărul

circumstanţelor poate fi nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală care rămâne

până la moarte subiectul devenirii sale (!.8raisse, )raité de psychologie expérimentale0.

Aadar, personalitatea nu e numai biologică, nici numai psihosocială, ci este ansamblul

structurat al dispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie0 i achiziţionate (mediu, educaţie,

reacţii la aceste influenţe0, care determină adaptarea originală a individului la antura@ul său.

În concluzie, personalitatea este un sistem bio"psiho"socio"cultural format din organismul

individual, structuri psihice, relaţii sociale în care este prins, mi@loace culturale de care dispune.

7



1mul este atât fiinţă naturală, cât i socială. La individ, determinările e$terne trec în

autodeterminări, iar măsura autodeterminării este măsura proeminenţei personalităţii (!.

!opescu"&eveanu, --D0.

I.". E#!lu$ii %nregistrate %n stu&iul 'ers!nalită$ii

În anii săi de început psihologia e$perimentală a ignorat studiul personalităţii în ansamblul său.

Enele aspecte au fost studiate prin măsurarea diferenţelor individuale, dar nu a e$istat o arie de

specializare în acest sens. !ersonalitatea nu avea identitate obiectuală aparte. În anul -6,

studiul personalităţii a intrat formal i sistematizat în psihologia americană, sub influenţa

psihanalizei, dar fără e$istenţa unei fuziuni între tendinţa e$perimentală i psihanaliză. 2upă

>.G. #attell ()he scientific *nalysis of Personality, -C60 au e$istat trei faze istorice în studiul

personalităţii i anume

a. faza literară i filosofică " o gamă de intuiţii personale i convingeri

convenţionale e$tinse de la primul visător din peteri până la cel mai recent

nuvelist i dramaturg.

b. studiul organizării observaţiei i al teoretizării " pe care o numete faza proto"

clinică. Morbim de maturizarea datorată medicinei, prin studiul

comportamentului bolnavului4 se ocupă de generalizări psihiatrice (Nraepelin

în :ermania4 !.<anet în 8ranţa4 5.8reud în Austria0. Autori precum

Nretschmer, %c.2ougall, #.:.<ung, A.Adler au dezvoltat lucrări în acest

sens.

c. faza contemporană " cantitativă i e$perimentală. 2upă ).'*senc9

( imensiunile personalităţii, -IC4 -DI0, din perspectivă istorică, pot fi

definite două direcţii fundamentale distincte în studiul personalităţii

a. irecţia idiografică - presupune fiecare individ separat, ca o constelaţie unică de

trăsături, nee$istând un al doilea individ de aceeai natură. !ersonalitatea este o constelaţie de particularităţi care e$primă atâtea individualităţi diferite câţi indivizi sunt. 5tudiază persoane

particulare după felul de manifestare a unor semne tipice. A$ioma este următoarea diferiţi

indivizi nu pot fi comparaţi unul cu altul în ceea ce privete propriile particularităţi4 nu e$istă

însuiri personale comparabile.



b. irecţia nomotetică " e$istă un număr finit de însuiri variabile interindividuale care stau la

baza diferenţelor i atitudinilor concret observabile. Fndivizii se diferenţiază în felul

e$teriorizării, dar e$istă în fiecare individ un acelai fel de a fi + însuiri structurate la fel.

:. Allport în lucrarea +tructura ,i de(voltarea personalităţii (-/0 se situează la confluenţa

acestor două direcţii precizate mai sus. Autorul propune să se adauge la descrierea cazuisticii

i descrierea caracterelor individuale ale personalităţii, care pot fi luate în consideraţie în

comparaţii interindividuale. 'l crede că e$istă posibilitatea unei comparaţii între teoriile

americane i cele europene asupra personalităţii. Astfel că la americani, de e$emplu, avem de"

a face cu nelimitarea fle$ibilităţii umane în istoria individuală sub influenţa socială, punându"

se accentul pe relaţiile interpersonale4 psihologii americani sunt atrai de masca implicaţiilor,

de comportament, de calitatea suprafeţei, de componentele motorii, de relaţiile interpersonale

modificabile4 în schimb, la europeni se promovează o constantă relativă a structurii de bază,luându"se în calcul rolul geneticului, caracteriologiei i al psihiatriei constituţionale4 sunt atrai

de implicaţiile profunde, de dispoziţiile profunde, de determinări constituţionale, structuri

ferme, relativ independente social, nemodificabile4 viziunea lor este una filosofică, fiind

preocupaţi de omul ca întreg.

2upă %. :olu ( #undamentele psihologiei, 766I0, orientările în studiul personalităţii sunt

" biologistă (unicitate constituţională, motive primare, supralicitarea e$perienţei timpurii

pre i postnatale04

" e$perimentalistă (procese psihice relativ uniforme, guvernate de aceleai legi, rolul

învăţării04

" psihometrică (studiul trăsăturilor, atribuite în situaţii date, structura persoanei04

" sistemică (raport între solicitări interne i e$terne, relaţia eu"ceilalţi04

" socioculturală i antropologică (conte$tul social, comparaţii interculturale, modele,

roluri, status"uri, e$perienţe etc.0.

1.(. Sta&ialitatea uană. C)te#a te!rii

2upă cum se tie, dezvoltarea umană are loc în salturi, numite în literatura românească

de specialitate „salturi calitative”. !ornind de la teoria discontinuă asupra dezvoltării, se poate

realiza o reprezentare clară asupra procesului de dezvoltare, imaginat ca un segment de

dreaptă, cu două limite ce ţin de ontogeneză + la un capăt naterea, la celălalt capăt moartea "

I



iar intervalul dintre cele două capete ale segmentului fiind împărţit la rândul său în

subsegmente, respectiv în stadii i substadii de de(voltare. !entru e$emplificare, psihologia a

studiat mai mult vârstele umane. În general, se acceptă următoarea periodizare a dezvoltării,

întâlnită în literatura de specialitate

• perioada prenatală sau intrauterină O concepţie"natere4

• 6+ an O perioada sugarului4

• + ani O perioada anteprecolară sau prima copilărie

• +HPC ani O perioada precolară sau a doua copilărie

• HPC+6P ani O perioada colară mică sau a treia copilărie

• 6P+IPD ani O pubertatea, care corespunde gimnaziului, respectiv perioada

colară mi@locie

• IPD+/P76P7D ani O adolescenţa, urmată de adolescenţa prelungită sau întârziată

sau postadolescenţa

• 76P7D"I6 ani " tinereţea sau adultul tânăr

• I6"HD ani " maturitatea sau adultul matur,

• peste HD de ani vârsta a treia, întâlnită i sub denumirea de bătrâneţe, senectute

sau senescenţă.

Aadar, stadiul de dezvoltare reprezintă o perioadă dintr"o secvenţă de dezvoltare mai

largă, fiecare cu specificul i caracteristicile ei, cu abilităţi, comportamente, motive, sentimente

sau emoţii, întâlnite i acestea în literatura de specialitate sub denumirea de „acumulări

cantitative”, ce formează împreună un tot unitar, cu o structură coerentă. #ele mai multe teorii

ale personalităţii consideră că individul parcurge de"a lungul e$istenţei sale stadii de

de(voltare, care urmează unul după altul. 1ricum, cercetările privind evoluţia stadialităţii

umane au e$istat i continuă până astăzi1.

a. Teoria lui Erik Erikson privind dezvoltarea psioso!ial"

1 Caracterul arbitrar al stadialităţii este stabilit de preşedintele Turkmenistanului, care după lunile anuluişi zilele săptămânii schimbă şi etapele vieţii: „Zilele trecute, Saparmurat !iiazv, preşedintele pe viaţăal Turkmenistanului, a instituit nume ni pentru lunile anului şi zilele săptămânii" #arţi, el a schimbat şietapele vieţii" $st%el, cpilăria e urmată de adlescenţă, api de tinereţe &'()*+ de ani şi de maturitate&*+)-. ani" /in 0n cntinuare: vârsta pr%etică, cea a inspiraţiei şi cea a 0nţelepciunii" ătrâneţea nudebutează decât la 2( de ani" Turkmenii care a3un4 la .+ de ani intră 0n periada 54uzkhan, dupănumele părintelui naţiunii turkmene, mrt la 16. ani7, din Ctidianul Adevărul , nr" *+++, 1( au4ust, '66'

D



#ăutând să urmărească cursul dezvoltării sociale, o serie de teoreticieni au analizat

modul în care societatea i cultura prezintă provocări, ce se modifică pe măsură ce individul se

maturizează. Ermând această cale, psihanalistul 'ri9 'ri9son a dezvoltat cea mai cuprinzătoare

teorie a de(voltării sociale. #onform lui 'ri9son (-H0, schimbările de dezvoltare ce apar de"a

lungul întregii vieţi pot fi considerate ca o serie de / stadii (faze0 ale dezvoltării psihosociale.

2ezvoltarea psihosocială cuprinde schimbările interacţiunilor noastre i înţelegerii

reciproce, precum i schimbările privind cunotinţele i înţelegerea noastră ca membri ai

societăţii.

'ri9 'ri9son (după 8eldman, >.5., Essentials of nderstanding Psychology, second

edition, Eniversit* of %assachusetts at Amherst, %c:ra?")ill, Fnc., --I0 sugerează că

trecerea prin fiecare fază necesită rezolvarea unei crize sau conflict. În consecinţă, fiecare din

cele / faze identificate de 'ri9son este reprezentată ca o mperechere a celor mai po(itive ,icelor mai negative aspecte ale cri(ei corespun(ătoare acelei perioade. 2ei nici una dintre

crize nu se rezolvă în întregime (deoarece viaţa devine tot mai complicată pe măsură ce

înaintăm în vârstă0, ele trebuie suficient rezolvate, astfel ca noi să putem face faţă cerinţelor

impuse în următoarea fază de dezvoltare. Ki anume, în prima fază de dezvoltare psihosocială,

numită #aza $%n!redere pri&ar" !ontra ne%n!redere' (de la natere până la vârsta de ,D ani0

se dezvoltă sentimentul de încredere, în cazul când bebeluilor li se satisfac cerinţele fizice i

necesităţile psihologice de ataament, iar interacţiunile lor cu restul lumii sunt, în general,

pozitive. !e de altă parte, îngri@irea neadecvată i interacţiunile neplăcute cu ceilalţi pot

provoca dezvoltarea neîncrederii, făcându"l pe bebelu incapabil să satisfacă cerinţele

următoarei faze de dezvoltare. În cea a 7"a fază, numită #aza $autono&ie !ontra ru(ine-

%ndoial"-dependen)"' (cuprinzând intervalul ,D+ ani0, copiii îi dezvoltă independenţa i

autonomia, în cazul când e$plorarea i libertatea sunt încura@ate, sau, dimpotrivă,

e$perimentează ruinea, neîncrederea în sine i nefericirea, dacă sunt supui restricţiilor i

protecţiei e$cesive. #onform lui 'ri9son, cheia pentru dezvoltarea autonomiei în această

perioadă este ca îngri@itorul copilului să ofere controlul corespunzător. 2acă părinţii îi

controlează prea strict, copiii nu vor fi capabili să se afirme i să"i dezvolte propriul control

asupra mediului4 dacă părinţii îi controlează insuficient, copiii vor avea solicitări e$cesive i

vor impune un control prea strict asupra mediului. Ermătoarea criză care îi afectează pe copii

este cea corespunzătoare #azei $ini)iativ" !ontra vinov")ie-retra*ere$ (de la la HPC ani0. În

H



această fază, conflictul ma@or are loc între dorinţa copilului de a iniţia activităţi în mod

independent i sentimentul de vinovăţie cauzat de consecinţele nedorite sau neateptate ale

acestor activităţi. 2acă părinţii reacţionează în mod pozitiv la încercările de independenţă ale

copilului, ei a@ută la rezolvarea corespunzătoare a crizei „iniţiativă contra vină”. A patra i

ultima fază a copilăriei este #aza $"rni!ie-s+r*uin)"-e#i!ient" !ontra in#erioritate' (HPC+7

ani0. În timpul acestei perioade, dezvoltarea psihosocială corespunzătoare se caracterizează

prin creterea competenţei în îndeplinirea tuturor sarcinilor, indiferent dacă acestea sunt

interacţiuni sociale sau deprinderi ce trebuie învăţate. 2in contră, dificultăţile în această

perioadă conduc la simţăminte de eec i nepotriviri. Ermează apoi #aza $identitate versus

!on#uzie' caracterizată prin preocuparea pentru sine i imaginea de sine, preocuparea pentru

activitate se$uală mai mare decât cea pentru orientarea vocaţională. Ermează #azele

$inti&itate !ontra izolare' (/P76"6 ani0, $realizare !ontra rutin"' ,6PD"D6PH6 ani i#aza $inte*ritate !ontra disperare' (peste HD ani0.

2upă cum am observat, teoria lui 'ri9son demonstrează faptul că dezvoltarea

psihanalitică continuă pe tot timpul vieţii. 2ei teoria lui 'ri9son a fost criticată, în anumite

privinţe + cum ar fi imprecizia conceptelor folosite i un accent mai mare pus pe descrierea

dezvoltării se$ului masculin comparativ cu cel feminin + ea continuă să aibă o influenţă

puternică, fiind una din puţinele teorii care include dezvoltarea umană pe toată perioada vieţii.

. /ezvoltarea !o*nitiv" 0 1ean Pia*et

<ean !iaget (după 8eldman, >.5., Essentials of nderstanding Psychology, second

edition, Eniversit* of %assachusetts at Amherst, %c:ra?")ill, Fnc., --I0 a elaborat o teorie

originală asupra genezei i mecanismelor gândirii denumită teoria operaţională. 'l a delimitat

stadii i serii de operaţii ale inteligenţei. Însă, pentru înţelegerea acestei teorii, vom începe cu

e$punerea unui e$periment. 5ă presupunem că aveţi două pahare de forme diferite, unul scurt

i cu diametrul mai mere, celălalt înalt i cu diametrul mai mic. Încercaţi să umpleţi paharul

scurt i lat cu apă până la @umătate i apoi turnaţi lichidul în paharul înalt. Meţi constata că apa

va umple Q din paharul înalt. În cazul în care cineva v"ar întreba dacă e$istă mai mult apă în al

doilea pahar decât în primul, ce sunteţi tentaţi să răspundeţi3 !uteţi considera că o întrebare

atât de simplă nici nu merită răspuns4 desigur, nu e$istă nici o diferenţă între cantitatea de apă

din cele două pahare. Botui, ma@oritatea copiilor (în @ur de I ani0 ar fi înclinaţi să răspundă că

C



e$istă mai multă apă în al doilea pahar. 2acă turnaţi apoi apa în primul pahar, cel scurt, ei vor

spune că acum avem mai puţină apă decât în paharul înalt.

2e ce nu dau copiii mici răspunsul corect la această întrebare3 %otivul nu iese uor în

evidenţă. 1ricine i"a observat pe precolari, trebuie să fi fost impresionat de progresul rapid

făcut de ei în stadiile timpurii de dezvoltare. 'i vorbesc cu uurinţă, cunosc alfabetul, numără,

chiar socotesc, participă la @ocuri comple$e, pot utiliza un computer, spun poveti i comunică

cu abilitate, fac sport.

2ar, în ciuda acestei comple$ităţi e$terioare e$istă încă lacune profunde în modul de

înţelegere i percepere a lumii de către copii. Enii teoreticieni au afirmat că aceti copii sunt

incapabili să înţeleagă anumite lucruri despre lume înainte de atingerea stadiului (fazei0

corespunzător celui de de(voltare cognitivă + procesul prin care modul de înţelegerea a lumii

de către copil se schimbă în funcţie de vârstă i e$perienţă. 5pre deosebire de teoriile dedezvoltare fizică i socială (cum este teoria lui 'ri9son0, teoriile de dezvoltare cognitivă

încearcă să e$plice progresele intelectuale, cantitative i calitative, ce au loc în timpul

dezvoltării. &ici una dintre teoriile de dezvoltare cognitivă nu a avut un impact la fel de mare

ca teoria de dezvoltare cognitivă a psihologului elveţian <ean !iaget. 'l a afirmat (-C60 că, în

general, copiii trec printr"o serie de patru faze separate, într"o ordine anume, identică pentru

toţi copiii, menţionând că aceste faze nu diferă doar prin informaţia cantitativă acumulată în

fiecare fază, ci i prin calitatea cunotinţelor i a modului de înţelegere. Abordând un punct de

vedere interactiv, <.!iaget a considerat că trecerea de la o anume fază la următoarea apare în

momentul în care copilul atinge un nivel corespunzător al maturităţii i a fost e$pus la tipuri de

e$perienţe relevante. 8ără asemenea e$perienţe, copiii ar fi incapabili să atingă nivelul cel mai

înalt de cretere cognitivă.

!rin urmare, cele patru faze stabilite de psihologul <.!iaget se numesc a. senzorio"

motor (senzorio"motrică04 b. preoperaţional4 c. stadiul operaţiilor concrete4 d. stadiul operaţiilor

formale"abstracte.

'$aminând fiecare fază sau stadiu în parte, precum i vârstele apro$imative la care

acestea apar le putem rezuma în tabelul următor

/



2+rstaapro3i&ativ"

4aza ,stadiul Cara!teristi!ile &a5ore

&atere + 7 ani 5enzorio"motor 2ezvoltarea permanenţei (stabilităţii0 obiectelor,dezvoltarea capacităţilor motrice (câtigareacontrolului motor0, capacitate foarte mică sau

ine$istentă de reprezentare simbolică.7 + C ani !reoperaţional 2ezvoltarea limba@ului i a gândirii simbolice(clarificarea limba@ului0, gândire egocentrică.

C + 7 ani1peraţiilorconcrete

#opilul începe să se descurce cu obiectele abstracte(numere, relaţii, înrudiri etc.0, apare dezvoltareaspiritului de conservare perfecţionarea conceptului dereversibilitate.

7 + până cedevine adult

1peraţiilorformale

2ezvoltarea gândirii logice i abstracte, sistematice.

Într"o altă concepţie, aceste stadii sunt denumite stadiul animist infantil, cel al gândirii

magice, al gândirii referenţial egocentrice + sincretice, subiectivist + autistă i, respectiv, al

constituirii gândirii concrete i apoi a celei formal + logice (G.Goar, ---0. Fată aceste stadii

piagetiene

a Stadiul senzorio-&otor ,6- ani + În prima parte a acestui stadiu copilul dispune

doar de capacităţi limitate de a reprezenta mediul prin utilizarea imaginilor, limba@ului sau altor

simboluri. În consecinţă, bebeluul nu este contient de obiectele sau persoanele care nu sunt

prezente la un moment dat, lipsindu"i ceea ce !iaget denumete „permanenţa obiectelor”.

Aceasta reprezintă contientizarea faptului că obiectele i persoanele continuă să e$iste, chiar

dacă ele nu pot fi văzute în momentul respectiv. #um putem ti dacă copiii nu simt permanenţa

obiectelor3 2ei nu"i putem întreba pe bebelui, le putem observa reacţia pe care o au în

momentul când o @ucărie cu care ei se @oacă este ascunsă, de e$emplu, sub o pătură. !ână pe la

vârsta de - luni, copiii nu vor face nici o încercare de a localiza @ucăria. 2ar, imediat după

această vârstă, ei vor începe să caute, în mod activ, un obiect care este ascuns, ceea ce

înseamnă că au dezvoltat o reprezentare mentală a @ucăriei. !rin urmare, permanenţa obiectelor

reprezintă o dezvoltare critică în timpul fazei senzorio"motorie.7 Stadiul preopera)ional ,08 ani + 2ezvoltarea cea mai importantă din această fază

este utilizarea limba@ului. #opiii dezvoltă sisteme interne de reprezentare a lumii, care le permit

să descrie oameni, evenimente i sentimente. 'i încep să utilizeze simboluri chiar i la @oacă,

pretinzând, de e$emplu, că o carte pe care o împing pe podea este o maină, un băţ cu care se

@oacă îl folosesc pe post de mitralieră, linguriţă etc. 2ei în această fază gândirea copiilor este

-



mai avansată decât în faza precedentă, ea este încă inferioară calitativ gândirii adulţilor. #a

e$emplu în acest sens, putem aminti de gândirea egocentrică a copiilor aflaţi în faza

preoperaţională, în care lumea este văzută doar din perspectiva proprie a copilului. În această

fază, copiii consideră că perspectiva i gradul lor de cunotinţe sunt identice la toate

persoanele. Astfel, povetile copiilor i e$plicaţiile date de ei adulţilor pot fi e$trem de

neuniforme, dat fiind că nu sunt descrise în nici un conte$t. 2e e$emplu, un copil, în faza

aceasta, ar putea începe să povestească afirmând „'l nu mă lasă să merg”, fără a menţiona

cine este „el” sau unde vroia copilul să meargă. :ândirea egocentrică apare i atunci când

copilul participă la @ocuri, în care se ascunde. 2e e$emplu, copiii de doi"trei ani se ascund

frecvent cu faţa la perete, acoperindu"i ochii, dei ei sunt complet la vedere. Lor li se pare că

dacă ei nu pot vedea, nici ceilalţi nu"i vor putea vedea, dat fiind că ei consideră că i ceilalţi

văd acelai lucru.1 altă deficienţă a copilului aflat în stadiul preoperaţional este demonstrată de

principiul conservării, ce constă în înţelegerea faptului că nu e$istă legătură între cantitate i

aspectul fizic al obiectelor. #opiii ce nu i"au însuit acest principiu nu"i dau seama de

cantitatea, volumul sau de faptul că lungimea unui obiect nu se schimbă, atunci când se

schimbă forma sau configuraţia sa. Întrebarea privind cele două pahare (din e$perimentul

amintit mai sus, cu care am început discuţia privind dezvoltarea cognitivă0 ilustrează acest fapt

în mod clar. #opiii care nu înţeleg principiul conservării afirmă, invariabil, că s"a schimbat

cantitatea de lichid, când acesta a fost turnat dintr"un pahar într"altul4 ei nu pot înţelege că o

transformare a aspectului nu implică i o transformare a cantităţii. În schimb, copilului i se pare

logic că a avut loc o modificare a cantităţii, la fel cum adultul consideră că nu a avut loc nici o

astfel de modificare.

'$istă o serie de alte căi, unele de"a dreptul surprinzătoare, prin care absenţa

înţelegerii principiului de conservare afectează răspunsurile copiilor. #ercetările demonstrează

că evenimente, principii etc. nepuse sub semnul întrebării de către adulţi, pot fi complet

neînţelese de către copiii aflaţi în stadiul preoperaţional, acetia înţelegând conceptul de

conservare abia în următorul stadiu de dezvoltare cognitivă.

! Stadiul opera)iilor !on!rete ,8 0 9 ani + Începutul acestui stadiu este marcat de

însuirea principiului conservării. Botui, e$istă încă unele aspecte ale conservării (cum ar fi

conservarea volumului sau a greutăţii0, care nu sunt complet înţelese de către copil timp de mai

76



mulţi ani. !e durata acestui stadiu, copiii dezvoltă capacitatea de a gândi într"o manieră mai

logică, ei începând să treacă peste unele caracteristici egocentrice ale perioadei

preoperaţionale. Enul dintre principiile ma@ore pe care copiii le învaţă în acest stadiu este

reversibilitatea, ideea conform căreia anumite modificări sunt reversibile, prin inversarea unei

acţiuni precedente. 2e e$emplu, copiii aflaţi în faza operaţională concretă pot înţelege, dacă o

bilă de plastilină este rulată pentru a căpăta o formă alungită este posibil să recreăm bila

originală, prin inversarea acţiunii. 'i pot chiar să abstractizeze în minte acest principiu, fără a fi

nevoie să vadă această acţiune desfăurându"se în faţa lor. 2ei copiii realizează importante

progrese în privinţa capacităţilor logice în acest stadiu, e$istă încă o limitare ma@oră în gândirea

lor ei sunt legaţi, în mare parte de realitatea concretă, fizică a lumii. 2e cele mai multe ori, ei

au dificultăţi în înţelegerea problemelor abstracte, ipotetice.

d Stadiul opera)iilor #or&ale ,de la 9 ani p+n" !e devin adul)i. Acest stadiu produce o nouă manieră de gândire i anume abstractă, formală, logică. :ândirea nu mai este

legată de evenimentele observate în mediu, ci face uz de tehnici logice în vederea rezolvării

problemelor. Apariţia gândirii operaţional"formale este utilizată prin modul de abordare a

„problemei pendulului”, născocită de !iaget (!iaget R Fnhelder, -D/0. #opilul este întrebat

care sunt cauzele ce determină viteza de oscilare a pendulului. 1are să fie lungimea firului,

greutatea pendulului sau forţa cu care este împins pendulul3 >ăspunsul corect este lungimea

firului. #opiii aflaţi în stadiul operaţiilor concrete abordează problema la întâmplare, fără un

plan logic de acţiune. 2e e$emplu, ei pot schimba simultan lungimea firului, greutatea atârnată

de fir i forţa cu care împing pendulul. 2at fiind că ei variază toţi cei trei factori în acelai timp,

nu pot să"i dea seama care factor este cel esenţial. 2in contră, copiii aflaţi în stadiul operaţiilor

formale abordează problema în mod sistematic. Acţionând ca i cum ar fi cercetători ce

efectuează un e$periment, ei e$aminează efectele schimbărilor provocate doar de o singură

variabilă la un moment dat. Această capacitate de e$cludere a posibilităţilor concurente este

caracteristică gândirii formale. 2ei acest tip de gândire apare în timpul adolescenţei, aceasta

este utilizată doar uneori (Gurbules i Linn, -//0. %ai mult decât atât, se pare că mulţi

indivizi nu ating niciodată această fază4 ma@oritatea studiilor arată că doar I6"H6S dintre

studenţi i adulţi absolvenţi de facultate au atins complet această fază, e$istând unele estimări

conform cărora acest procenta@ scade la 7DS pentru restul populaţiei adulte (Neating i #lar9,

-/60. În plus, în cadrul anumitor culturi (în special cele mai puţin comple$e din punct de

7



vedere tehnologic decât societăţile vestice0 aproape nimeni nu atinge stadiul operaţiilor formale

(#handler, -CH4 5uper, -/60.

2esigur, munca de cercetare a lui <.!iaget a avut un impact deosebit asupra teoriei

educaţionale, în special în 'uropa secolului TT. 'l a fost preocupat de dezvoltarea metodelor

gândirii i limba@ului la copii, e$aminând la acetia conceptele de număr, spaţiu, geometrie,

logică, realitate fizică, @udecată morală etc. Botodată, <.!iaget a considerat că e$plorând mediul

lor încon@urător, copiii a@ung la propriile concepţii cognitive asupra realităţii. !rin continua

interacţiune cu mediul ce"i încon@oară, ei pot adăuga, rearan@a sau rearmoniza concepţiile

despre lume. Aa încât <.!iaget a a@uns să afirme că inteligenţa umană se dezvoltă treptat, în

etape, fiecare din acestea sporind înţelegerea lumii de către individ într"o modalitate nouă i

comple$ă.

:. /ezvoltarea &oral" (i !o*nitiv" sau distin*erea 7inelui de r"u ,La;ren!e

<ol7er*

Mom începe cu o relatare. În 'uropa, o femeie este pe moarte datorită unei forme

speciale de cancer. 5ingurul medicament considerat de către doctori că ar putea s"o salveze este

o formă de radiu, descoperită recent de un farmacist din acelai ora. 8abricarea

medicamentului este costisitoare, iar farmacistul pretinde de 6 ori preţul de cost, adică 7.666

dolari, pentru o doză mică. )einz, soţul femeii bolnave, trece pe la toate cunotinţele pentru a

împrumuta bani, dar el nu poate strânge decât apro$imativ .666 de dolari. 'l îi spune

farmacistului că soţia sa este pe moarte, rugându"l pe acesta să"i vândă medicamentul mai

ieftin sau să"i permită să plătească mai târziu. 8armacistul răspunde „&u, eu am descoperit

medicamentul i vreau să fac bani cu el”. )einz este disperat i ia în considerare posibilitatea

de a da o spargere la farmacia respectivă i de a fura medicamentul pentru soţia sa. #e l"aţi

sfătui pe )einz să facă3

În opinia psihologului La?rence Nohlberg (după 8eldman, >.5., Essentials of

nderstanding Psychology, second edition, Eniversit* of %assachusetts at Amherst, %c:ra?"

)ill, Fnc., --I0, sfatul pe care"l veţi da lui )einz reflectează nivelul dumneavoastră de

dezvoltarea morală. #onform lui L.Nohlberg, oamenii trec printr"o serie de faze legate de

evoluţia spiritului lor de dreptate i de raţionamentul utilizat în @udecata morală (Nohlberg,

-/I0. În mare parte datorită diferitelor deficienţe cognitive descrise de Piaget , copiii

77



preadolescenţi tind să @udece fie în baza unor reguli concrete, invariabile („'ste întotdeauna rău

să furi” sau „Moi fi pedepsit dacă fur”0, fie în baza regulilor societăţii („1amenii buni nu fură”

sau „#e"ar fi dacă toţi ar fura”30.

Botui, adolescenţii pot raţiona i într"un plan superior, atingând, în mod tipic, faza

operaţională formală de dezvoltarea cognitivă a lui Piaget . !rin faptul că pot înţelege principii

morale largi, ei realizează i că moralitatea nu înseamnă totdeauna doar „alb i negru” i că un

anume conflict poate avea loc i între 7 norme acceptate din punct de vedere social.

Nohlberg (-/I0 a sugerat că schimbările ce apar în @udecata morală pot fi cel mai bine

înţelese ca o secvenţă pe niveluri, care, la rândul ei, se împarte în H faze. Aceste niveluri i

faze, împreună cu eantioane de subiecţi raţionând în fiecare fază, le vom descrie în tabelul

următor i anume

• Se!ven)a lui L.<ol7er* privind ra)iona&entul &oral2

=ivelul 4azaRa)iona&entul &oral al su7ie!)ilor

>n #avoarea #urtului >&potriva #urtului /ivelul 0?@oralitateapre!onven)ional" la

acest nivel, intereseleconcrete aleindividului suntconsiderate în funcţiede răsplată sau pedeapsă

#a(a 0. 1rientareaspre supunere i pedeapsă În această

fază, indivizii sesupun regulilor pentrua evita pedeapsa,supunerea fiindacceptată ca un lucrufiresc.

„2acă îţi lai soţia sămoară, vei avea probleme. Mei fi

acuzat că nu aicheltuit banii necesari pentru a o salva i vaavea loc o cercetare ata i a farmacistului,ca fiind responsabilide moartea soţiei”.

„&u ar trebui să furi doctoria pentru că vei fi prins i trimisla închisoare. 2acă reueti să

scapi, nu vei mai avea linite,la gândul că poliţia te poate prinde în orice moment”.

#a(a 1. 1rientarea „2acă se întâmplă să „!robabil că nu vei primi ani

' Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology , secnd editin, 8niversit9 % #assachusettsat $mherst, #cra;)<ill, =nc",1..-

7




>n #avoarea #urtului >&potriva #urtului spre răsplată Înaceastă fază, regulilesunt respectate doar în

folos personal.5upunerea apare doarca urmare a răsplatei primite.

fii prins, poţi damedicamentul înapoii nu vei primi o

condamnare mare. &uva fi mare problemă pentru tine să stai puţin în pucărie, dacăsoţia ta va fi lângă tineatunci când vei fieliberat”.

mulţi de pucărie dacă furimedicamentul, dar, probabil,soţia ta va muri înainte ca tu

să te eliberezi, aa că n"aifăcut nimic bun. 2acă soţia tamoare, nu trebuie să te acuzi pe tine însuţi, nu este vina tacă ea are cancer”.

/ivelul 12@oralitatea!onven)ional" Laacest nivel, indiviziiabordează problemamorală în calitate demembri ai societăţii.'i sunt interesaţi săfacă plăcere celorlalţi,

acţionând ca bunimembri ai societăţii.

#a(a 3. %oralitatea de„băiat bun” în aceastăfază, indivizii arată

interes în a"i respecta pe ceilalţi i a faceceea ce se ateaptă dela ei.

„&imeni nu vaconsidera că eti răudacă furi

medicamentul, darfamilia ta te vaconsidera un soţinuman dacă nu furi.2acă"ţi lai soţia sămoară, nu vei mai putea privi pe nimeniîn faţă”.

„&u doar farmacistul te vaconsidera ca pe un infractor4toţi vor gândi la fel. 2upă ce

vei fura medicamentul, te veisimţi rău la gândul că ţi"aidezonorat familia i pe tineînsuţi4 nu vei mai putea privi pe nimeni în faţă”.

#a(a 4. %oralitateaautorităţii imenţinerii ordinii

sociale în aceastăfază, indivizii seconformează regulilorsocietăţii i considerăcă este „bine” ceea cesocietatea considerăcă este bine.

„2acă ai sentimentulonoarei, nu"ţi vei lăsasoţia să moară doar

pentru că ţi"e frică săfaci singurul lucrucare ar salva"o. Be veisimţi mereu vinovatde moartea ei, dacănu"ţi faci datoria faţăde ea”.

„'ti disperat i poţi să nu"ţidai seama că faci ceva răuatunci când furi

medicamentul. 2ar, după cevei fi trimis la pucărie, vei tică ai făcut ceva rău. Be veisimţi mereu vinovat pentrulipsa de onestitate i pentruîncălcarea legii”.

7I




>n #avoarea #urtului >&potriva #urtului

/ivelul 32@oralitateapost!onven)ional" laacest nivel, indiviziiutilizează principiilemorale considerate ca

fiind cu aplicabilitatemai largă decât celeale unei anumesocietăţi.

#a(a 5. %oralitateacontractului,drepturilor individuale

i legii acceptate înmod democraticindivizii, în aceastăfază, fac ceea ce ecorect din spirit deobligaţie, faţă delegile acceptate încadrul societăţii. 'iînţeleg că legile pot fimodificate, ca parte aschimbărilor dintr"un

contract socialimplicit.

„Mei pierde respectulcelorlalţi oameni, nu"lvei câtiga, în caz că

nu furi. 2acă"ţi laisoţia să moară, acestlucru se va întâmpladin cauza fricii, nu dincauza raţiunii. Aa că,vei pierde respectulfaţă de sine i, probabil, i respectulsemenilor tăi faţă detine”.

„Îţi vei pierde poziţia irespectul în cadrulcomunităţii i vei încălca

legea. Mei pierde respectulfaţă de sine dacă te laicopleit de emoţie i uiţi ceeace este important pe termenlung”.

#a(a 6. %oralitatea principiilorindividuale icontiinţei în fazafinală, un individ sesupune legilor pentrucă ele se bazează pe principiile eticiiuniversale. &u sunt

respectate legile ceîncalcă principiile.

„2acă nu furimedicamentul i îţilai soţia să moară, tevei autocondamna maitârziu. &u vei fi acuzati te vei fi comportatconform legilor, darnu te vei fi comportatconform normelor

propriei contiinţe”.

„2acă furi medicamentul, nuvei fi acuzat de ceilalţioameni, dar tu însuţi te veicondamna pentru că nu te"aicomportat aa cum ţi"au cerut propria contiinţă i normeleonestităţii”.

5istemul de categorii al lui L.Nohlberg presupune că oamenii trec prin H faze, într"o

ordine fi$ă, i că ei nu sunt capabili să atingă ultima fază înainte de vârsta de ani + în

principal, datorită lipsurilor în dezvoltarea cognitivă, ce nu sunt depăite până la această vârstă.

Botui, mulţi oameni nu ating niciodată cel mai înalt nivel de @udecată morală. 2e fapt,

L.Nohlberg sugerează că doar apro$imativ 7DS din adulţi depăesc faza I a modelului său.

#ercetări amănunţite au arătat că fazele identificate de L.Nohlberg furnizează, în

general, o reprezentare validă a dezvoltării morale. 2ar, cercetările ridică, de asemenea,

anumite probleme metodologice. 1 problemă ma@oră este că procedura lui Nohlberg măsoară

@udecăţile morale, nu comportamentul. 2ei teoria sa pare a fi un raport general corect al

modului de dezvoltare a @udecăţii morale, unele cercetări au concluzionat că aceste @udecăţi nu

sunt întotdeauna legate de comportamentul moral (5nare*, -/D4 %alinovsc9i i 5mith, -/D4

7D



2amon, -//0. !e de altă parte, alţi cercetători susţin e$istenţa relaţiei dintre @udecăţile morale

i comportament. 2e e$emplu, un studiu afirmă că elevii cei mai înclinaţi spre a comite acte de

nesupunere civilă au fost cei ale căror @udecăţi morale erau la cele mai înalte niveluri (#andee

i Nohlberg, -/C0. Botui, dovezile în această privinţă sunt contradictorii4 a ti să deosebeti

binele de rău nu înseamnă că vei acţiona mereu conform @udecăţilor noastre (2arle* i 5chultz,

--64 2enton i Nrebs, --64 Bhoma, >est i 2avison, --0.

. /ezvoltarea psiose3ual" 0 Si*&und 4reud

5tadiile de dezvoltare psihose$uală descrise de 5.8reud sunt următoarele stadiul oral

(între 1" an0, stadiul anal (între "7 ani0, stadiul falic (între I"DPH ani0, perioada de latenţă

(între H"7 ani0 i stadiul genital (după pubertate0. 5.8reud a fost preocupat, mai ales, de

analiza i descrierea stagiilor pregenitale de dezvoltare, întrucât, consideră el, primii cinci anide viaţă sunt esenţiali în formarea personalităţii.

I.*. Laturile 'ers!nalită$ii

!arte componentă a teoriei trăsăturilor, viziunea europeană asupra structurii de personalitate

cuprinde referiri i la laturile fundamentale, între care în psihologia românească se tratează

latura dinamico-energetică (temperamentul0, latura instrumental-operaţională (aptitudinile0 i

latura relaţional-valorică (caracterul0.

a. 5tudiul temperamentului pornete de la concepţia tipologică ce se referă la clasificarea

persoanelor în tipuri i la criteriile după care se efectuează aceasta. !otrivit acestei concepţii,

tipul este o asociere de trăsături pregnante, consistente i cu valoare semnificativă. Această

concepţie se află la intersecţia dintre idiografic i nomotetic, urmărind selectarea unor trăsături

comune proprii unei categorii de persoane, selectare bazată pe criterii valide. 5e evită utilizarea

unor criterii nesemnificative, recurgerea forţată la unele apropieri, dar i lărgirea ne@ustificată a

structurii tipologice. !rimele încercări de tipologizare aparţin medicilor )ipocrat i :alen, fără

o fundamentare teoretică, dar bazate pe o bogată e$perienţă medicală. 2e altfel, chiar

denumirea celor patru tipuri temperamentale " coleric7 sangvin7 flegmatic7 melancolic + provine

de la viziunea lui )ipocrat cu privire la umorile organice (fierea galbenă, sânge, flegmă, fierea

7H



neagră0. Literatura psihologică semnalează tipologiile constituţionale bazate pe raporturi

cantitative dintre diferite dimensiuni ale corpului. !rincipalele tipuri constituţionale sunt

brevilin (cu dimensiuni orizontale accentuate0, longilin (cu dimensiuni verticale accentuate0 i

tipul intermediar. #ontribuţii remarcabile în domeniul tipologiilor constituţionale le"au avut

'.Nretschmer (-70 care distinge tipurile picnic (membre scurte, gât scurt, abdomen i torace

bine dezvoltate0, întâlnit i în cazul maniacilor depresivi4 astenic"leptosom (membre lungi, gât

mai lung, trunchi mai puţin dezvoltat0, întâlnit i în cazul schizofrenilor4 atletic (torace i

musculatură dezvoltată0, întâlnit parţial i în cazul epilepticilor4 precum i =. 5cheldon (-7C0

care distinge tipul somatic"endomorf cu dezvoltare accentuată a viscerelor, având corespondent

temperamental visceroton (rela$at, comunicativ, dorinţă de confort04 tipul mezomorf cu

dezvoltarea sistemului osos i muscular, având corespondent temperamentul somatoton

(energic, dominator, cura@os, agresiv0 i tipul ectomorf cu constituţie corporală astenică, avândcorespondent temperamentul cerebroton (reţinut, izolat, inhibat, încordat, meditativ0. Autorii

menţionaţi constată o anumită corspondenţă dintre constituţia corporală i profilul psihiatric

sau cel psihologic.

Alte cercetări au demonstrat relaţia dintre tipurile de activitate nervoasă superioară i

temperament, pornind de la teoria pavloviană. În această viziune s"au avut în vedere cele trei

criterii de determinare a tipurilor de activitate nervoasă superioară i anume forţa sau energia

sistemului nervos pe baza căruia s"a determinat un tip puternic i unul slab4 echilibrul dintre

e$citaţie i inhibiţie, de la care s"a determinat un tip echilibrat i unul neechilibrat4 mobilitatea

proceselor nervoase, în funcţie de care avem un tip mobil i unul inert. 2in combinarea

acestora s"au determinat tipurile fundamentale de activitate nervoasă superioară a0 tip

puternic, neechilibrat care ar corela cu temperamentul coleric4 b0 tip puternic, echilibrat i

mobil, care conduce la temperamentul sangvin4 c0 tipul puternic, echilibrat, inert egal cu

temperamentul flegmatic4 d0 tipul slab care ne trimite la temperamentul melancolic.

#aracteristicile temperamentale pot fi rezumate astfel colericul este reactiv, e$citabil,

schimbător, agresiv uneori, optimist4 sangvinul este sociabil, săritor, vivace, cu spirit de grup,

cu aptitudini de conducere, uneori suprficial4 flegmaticul este pasiv, gri@uliu, îngândurat,

panic, controlat, demn de încredere, temperat, calm4 melancolicul este trist, an$ios, rigid,

sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, linitit.

7C



).>emplein (-HD0 realizează o amplă descriere a temperamentelor pornind de la o bivalenţă

concomitentă a acestora, ceea ce face ca nici un temperament să nu poată fi privilegiat,

prezentând i manifestări avanta@oase i neavanta@oase, ca de e$emplu flegmaticul care este

echilibrat, calm, tolerant, răbdător, perseverent, cugetat, dar i cu reactivitate redusă, cu

adaptare scăzută, calculat peste măsură, monoton, pedant, comod.

1 altă tipologie aparţine lui #.:. <ung, cu referire la firea umană tipul e$travert cu orientare

predominantă spre lumea e$terioară, un tip perceptiv4 tipul introvert, orientat cu precădere spre

lumea interioară, spre sine, fiind un tip imaginativ. Între aceste e$treme se află tipul

intermediar sau ambivert.

).'*senc9, pornind de la tipologia @ungiană la care adaugă i criteriul nevrotismului sau al

echilibrului afectiv (tip echilibrat versus tip neechilibrat afectiv0 încearcă o mi$are i o

corelaţie cu temperamentele clasice, după cum urmează colericul este e$travert i neechilibratafectiv4 sangvinul este e$travert i echilibrat afectiv4 flegmaticul este introvert"echilibrat

afectiv, iar melancolicul intovert"neechilibrat afectiv.

'lementele definitorii în caracterizarea temperamentelor sunt a0 temperamente pure nu e$ită,

predominând intermediarii aflaţi între temperamentele plasate în pro$imitate (între coleric i

sangvin, între sangvin i flegmatic etc.04 b0 din punctul de vedere al determinanţilor

personalităţii (ereditate i mediu0, temperamentul este predominant ereditar4 c0 temperamentul

nu se schimbă, ci doar se maschează sub influenţa condiţiilor sociale sau a autocontrolului4 d0

temperamentul e$primă latura comportamentală a personalităţii, fiind cea mai accesibilă

observaţiei, în acest sens e$primând forma de manifestare a persoanei4 e0 temperamentul nu se

raportează la valoarea umană, deci nu se poate aprecia ca bun sau rău4 f0 cunoaterea

temperamentului este necesară pentru orientarea colară i profesională, fără însă a deveni

criteriu de selecţie.

b. *ptitudinile constituie latura instrumental"operaţională a personalităţii i reprezintă

însuirile psihice i fizice relativ stabile care"i permit omului să efectueze cu succes anumite

forme de activitate.

În esenţă, se aplică criteriul performanţial în analiza posibilităţilor de acţiune ale individului. În

raport cu deprinderea, ca o componentă automatizată a activităţii prin care se realizează un

rezultat de nivel mediu, obinuit, putând fi obţinut de orice persoană, aptitudinea mi@locete

performanţa supramedie în activitate, fiind o însuire deosebită, proprie numai anumitor

7/



persoane. 2in punct de vedere al determinanţilor personalităţii, aptitudinea prezintă premise

dispoziţionale, naturale, dar se dezvoltă numai în condiţii favorizante (conte$tul social i

activitate susţinută0. 'ste vorba de un proces continu care se desfăoară între ereditar i

dobândit, în care atitudinea pozitivă faţă de muncă mediază realizarea individuală, în timp ce

atitudinea negativă faţă de muncă duce la ratare. Balentul reprezintă o combinare originală de

aptitudini ca o condiţie asiguratorie pentru manifestarea activităţilor creative. 2acă această

activitate creatoare capătă valoare istorico"socială, ea se fundamentează pe o formă superioară

de dezvoltare i manifestare a aptitudinilor proprie omului de geniu. „#apul unui om de talent e

ca o sală iluminată, cu pereţi i oglinzi. 2e afară vin ideile, într"adevăr reci i indiferente + dar

ce societate, ce petrecere găsescUV (%. 'minescu0. #aracteristicile principale ale aptitudinilor

constau în aceea că de cele mai multe ori nu se manifestă singular, ci în comple$e aptitudinale

(vezi personalităţile renascentiste sau :. 'nescu0, apărând i fenomene compensatorii, caredezvăluie grade diferite de manifestare a nivelurilor aptitudinale, fără ca prin aceasta să fie

pre@udiciată structura integrală a omului de talent4 talentul se fi$ează ca urmare a unei munci

asidue corelată cu un puternic efort de voinţă. 2upă %.:olu (76660 vorbim de aptitudini

generale (acea aptitudine care este solicitată i care intervine în orice tip de activitate a omului

sau în rezolvarea de sarcini0 i aptitudini speciale (reprezintă structuri instrumentale ale

personalităţi care asigură obţinerea de performanţe deasupra mediei în anumite sfere

particulare de activitate profesională0.

'$istă atât modalităţi empirice, cât i modalităţi tiinţifice de descoperire a aptitudinilor.

!rintre cele empirice menţionăm precocitatea, care după A. >oca, poate fi aparentă sau falsă

(urmare a educaţiei sau a „dopării”0 i poate fi reală sau congenitală (care a făcut ca %ozart să

compună la D ani, )a*den la H ani, 'nescu la 6 ani etc.0. !recocitatea, ca indiciu al aptitudinii,

nu trebuie absolutizată, e$istând destule cazuri de talente târzii (8laubert, #ervantes etc.0.

Fnteresul poate fi un simptom al înzestrării, dei, dacă o aptitudine specială atrage după sine i

un interes cristalizat în domeniul concret de manifestare, invers lucrurile nu stau la fel, adică un

interes aparte pentru o activitate (muzicală, picturală, sportivă0 nu se însoţete cu necesitate i

de o aptitudine corespunzătoare. #alitatea superioară a produsului activităţii (compuneri,

rezolvări euristice de probleme etc.0 reprezintă i ea tot o modalitate empirică de descoperire a

aptitudinilor. Ermează ritmul evoluţiei talentului, de obicei accentuat i fără a sări stadii de

dezvoltare (ci doar a le accelera4 vezi copiii supradotaţi0, factorul succes care însoţete, de

7-



obicei, performanţa, dar nu întotdeauna dezvăluind talent i nu întotdeauna o dată cu

dezvăluirea talentului (impresionismul în pictură obţine succes cu mult timp după apariţia sa0.

Aptitudinile se clasifică în aptitudini simple"elementare, care se spri@ină pe un tip omogen de

operaţii (auz absolut, acuitate vizuală0, i aptitudini comple$e, bazate pe un proces de

interacţiune, ele determinând stiluri. '$istă aptitudini comple$e generale (inteligenţă, spirit de

observaţie0 i aptitudini comple$e speciale (didactice, artistice0. Inteligenţa " ca aptitudine

comple$ă generală " prezintă structuri operaţionale dotate cu calităţi de tipul comple$ităţii,

fle$ibilităţii, fluidităţii, productivităţii, prin care se asigură eficienţa conduitei. Astfel,

inteligenţa este reprezentată ca un sistem de însuiri stabile propriu individului i care la om se

manifestă ca un mod calitativ de activitate intelectuală evaluat după randamentul învăţării,

după uurinţa i profunzimea înţelegerii, după modul de rezolvare a problemelor.

#ea de"a treia latură a personalităţii este cea relaţional"valorică " caracterul . 'ste relaţională pentru că e$primă un comple$ de atitudini stabilizate faţă de realitate, fie ea din afara

persoanei, fie faţă de propria persoană. !rin urmare, orice atitudine se manifestă constant i

durabil în fapte de conduită, reprezentând prin aceasta caracterul relaţional eu" celălalt. În ceea

ce privete atributul valoric, persoana e$primă prin conduita adoptată valorile după care se

conduce i chiar caracterul, ca latură de conţinut al personalităţii, redă valoarea putându"se

vorbi despre caracter bun sau rău.

În esenţă, caracterul este definit de trăsături esenţiale care se e$primă în activitate i manifestă

o relativă stabilitate. 2e aceea, caracterul, spre deosebire de temperament care este e$trem de

accesibil, trebuie urmărit timp îndelungat pentru a putea deduce constanta comportamentală.

'lementele sistemului caracterial sunt atitudinile, ca modalităţi relativ constante de raportare a

persoanei faţă de alţii i faţă de sine. 1rice atitudine dispune de o componentă cognitivă, o

componentă afectivă ce atrage după sine evaluarea, i de o componentă comportamentală, ca o

cale de acţiune în raport cu obiectul atitudinii.

#aracteristicile principale ale caracterului se referă la considerarea acestuia ca instanţă de

control contientă, ca e$presie a conţinutului i a valorii personalităţii, ca latură a personalităţii

mai puţin condiţionată ereditar i îndeosebi dobândită, fiind ca urmare disponibilă pentru

formare i educare. În dependenţă de aceste caracteristici, sistemul de atitudini, propriu

caracterului, devine un sistem bipolar în care orice tip de atitudine poate traversa caracteristici

specifice de la polul pozitiv la cel negativ, sau invers.

6



!rincipalele trăsături atitudinale ale caracterului sunt, pe de"o parte, trăsăturile derivate din

orientarea persoanei (orientare faţă de alţii " sociabilitate, sinceritate, corectitudine versus

individualism, indiferenţă4 orientare faţă de sine " modestie, demnitate versus îngâmfare,

laitate4 orientare faţă de activitate " hărnicie, punctualitate versus negli@enţă, lene0, iar, pe de

altă parte, trăsături derivate din voinţa omului (fermitate, hotărâre, perseverenţă, cura@, spirit de

iniţiativă0. Brăsăturile de caracter se formează i se organizează în structura de personalitate,

fiind de aceea în atenţia educatorilor.

#a orice sistem, sistemul de personalitate se caracterizează prin integralitatea sa.

&umai din considerente strict didactice sau datorită unor obiective precise de cercetare

tiinţifică, laturile personalităţii se „tratează” strict analitic. În realitate, între laturile

personalităţii, ca elemente de sine stătătoare, în ansamblu se produc relaţii interacţionale,

de interinfluenţare, de posibile compensări, de feed-bac8 (efectul unei laturi asupra alteiaresimţindu"se înapoi la sursă0, dar prezentând o anume ierarhie în care caracterul domină

asupra celorlalte două laturi, ca instanţă de control, regla@ i valorificare. >elaţiile dintre

caracter, aptitudini i temperament se manifestă variat în conduita persoanei, putând căpăta

unele aspecte precum temperamentul se reflectă în manifestarea trăsăturilor de caracter,

astfel perseverenţa este pregnant avanta@ată de temperamentul flegmatic, iar spiritul de

iniţiativă mai ales de cel coleric i sangvin4 pe de altă parte, caracterul influenţează pozitiv

sau negativ caracteristicile temperamentale (un coleric calat pe trăsături pozitive de caracter

se manifestă activ, prin înfruntarea greutăţilor, prin trăsături volitive accentuate, tot aa

cum un coleric calat pe trăsături negative de caracter se manifestă ca o persoană iritabilă,

agresivă, nerăbdătoare, dominatoare etc.0. '$istă o relaţie directă între caracter i aptitudini,

caracterul punând în valoare capacităţile atunci când se produc atitudini pozitive faţă de

sine i faţă de muncă, sau conducând la ratarea talentului când se produc atitudini negative

faţă de muncă. Botodată, descoperirea unor aptitudini poate schimba i atitudinile faţă de

anumite tipuri de activităţi (de@a anumite aptitudini sportive decoperite la unii tineri a

schimbat atitudinea părinţilor faţă de astfel de „profesie”0. În sfârit, e$istă o relaţie între

temperament i aptitudini, în sensul că aptitudini de acelai fel pot să apară la orice

temperament, iar influenţa temperamentului asupra valorificării aptitudinale se e$primă nu

în valoarea produsului realizat cu talent, ci în stilul de realizare a acestuia (mai ales în

domeniul artistic0.



În concluzie, sistemul de personalitate este unitar, compus din laturi relativ specifice aflate în

interacţiune i ierarhizate, unde temperamentul este neutral, reprezentând forma de

manifestare, caracterul definete valoarea personalităţii, conţinutul acesteia, iar aptitudinile se

investesc în activitate i se apreciază după rezultate.

1.+. Pers!nalitatea in&i#i&ului şi rela$iile inter'ers!nale

Aa cum am rătat anterior, personalitatea se caracterizează prin două trăsături

fundamentale prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de e$teriorizare i de trăire

interioară relativ neschimbată în timp, i prin integrare, adică prin formarea unei unităţi i

totalităţi psihice. 5tabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate i

reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă

unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă i să se adapteze la ele. !rivită ca formă deorganizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este, în fond,

aa cum s"a anticipat, o structură. În ciuda faptului că personalitatea se definete prin e$istenţa

unei organizări stabile, prin consistenţă i nivel ridicat de integrare, ea nu îi pierde atributul

dinamicului.

'a ne oferă permanent alături de un tablou al stărilor i un tablou al transformărilor, al

proceselor care se desfăoară în forme i ritmuri diferite. Acestea sunt condiţionate, pe de o

parte de interrelaţiile i variaţiile componentelor interne, iar pe de altă parte, de variabilitatea

relaţiilor omului cu ambianţa, cu grupul i societatea. #orespunzător, putem vorbi de două

planuri ale dinamicii personalităţii unul individual i altul social.

În definirea personalităţii se apelează frecvent la formula personalitatea este unică ,i

nerepetabilă. Far atributul de individualitate, ataat personalităţii, accentueaza această

semnificaţie. #ea mai mare parte dintre cercetători au pus în centrul atenţiei legătura dintre

structura i convertirea acesteia în comportament, evidenţiindu"se anumite proprietăţi, trăsături,

dinamici interne sau factori caracteristici care determină comportamentele individuale.

:rupul, societatea, reprezintă mediul specific de e$istenţă a personalităţii, cadrul

natural de manifestare i realizare a ei.

1mul se definete pe sine ca personalitate în relaţiile cu ceilalţi semeni, cu societatea în

ansamblul ei. '$istenţa omului în lume nu este cea a sa individuală, ci i a familiei sale, a

clasei sale, a naţiunii sale. 'l trăieste i acţionează având contiinţa apartenenţei la un grup. 2e

7



la dinamica personalităţii în plan individual trebuie să se treacă i la dinamica ei în plan social.

5e observă în urma măsurătorilor diferenţe între datele măsurătorilor asupra proceselor psihice

i actelor comportamentale la indivizi luaţi izolat i datele măsurătorilor acelorai variabile în

cadrul social. În continuare, ca o consecinţă directă a celor detaliate până în momentul de faţă,

dezbaterea problematicii personalităţii se va face într"un cadru mult mai restrăns, raportându"

ne la specificarea subiectului lucrării de faţă.

I.,. Pers!nalitatea s'!rti#ului &e 'er-!ran$ă

!erspectiva constructivistă aspura personalităţii acordă un loc central în construirea

personalităţii, semnificaţiei autoaprecierii i autopercepţiei. 2in acest punct de vedere, „materia

primă” din care este construită personalitatea este considerată a fi comportamentul.

În acest sens, se consideră că eul propriu se construiete prin confruntarea imaginilor

celorlalţi despre sine comparând această multitudine de euri manifestată prin roluri pe care le @oacă individul în raport cu situaţia socială. %odelul operaţional al personalităţii permite

e$plorarea devenirii personalităţii ca unitate, în zona de contact dintre subsistemul sinelui i

subsistemul grupului social de referinţă ce se află în permanenţă în relaţia cu socialul general.

2in perspectiva analizei concrete, personalitatea sportivului de performanţă ar putea fi

e$primată prin notele valorice definitorii reflectate în individualitatea sportivului i prin

integrarea acestora în colectivitate.

%. 'puran ((7660 oferă o sinteză conceptuală a modalităţilor de definire a

personalităţii i stabilete unele direcţii principale ale analizei personalităţii sportive, din

diverse perspective

a0 estimarea eficienţei sociale a personalităţii (teoria identificării cu modelul

personalităţii sportivului de performanţă04

b0 structura internă a personalităţii " dispoziţii, impulsuri, tendinţe + realitate intrinsecă,

e$istenţială4

c0 perspectiva operaţionalistă " importanţa e$presiilor comportamentale ale

personalităţii la un moment dat4

d0 analiza factorială " stabilirea relaţiilor dintre trăsăturile fundamentale ale

personalităţii4

e0 analiza structurală, factorială, cu accent pe latura organizării globale, ierarhizate i

integrative a personalităţii4



!ersonalitatea sportivului de performanţă necesită o abordare sistematică. !erspectiva

interdisciplinară asupra personalităţii are în vedere abordarea acesteia ca o sinteză a generalului

i particularului, a individualului i socialului, a e$perienţelor i valorilor care definesc

matricea raporturilor dintre factorii sociali, situaţionali, relaţional"grupali i cei ai sinelui.

1ricum, „identitatea personalităţii sportivului de performanţă se deosebete de

personalitatea în genere prin tipul specific al mediului sportiv i al probei practicate cu un

conţinut anume fizic i psihic” (&iculescu, %., Personalitatea sportivului de performanţă,

'ditura 2idactică i !edagogică, Gucureti, 7666, pag. IC0 i asta pentru că prin practicarea

sportului, i mai ales a sportului de performanţă, care înseamnă deopotrivă împliniri, victorii,

realizări, aspiraţii, dar i eecuri, contradicţii, deznăde@de, accidente inerente domeniului

sportiv, personalitatea devine „o carte deschisă” antrenamentelor i concursurilor, pregătirii

fizice i psihice i competiţiilor. Aa încât, sportivul de performanţă însumează în structura sade personalitate ambiţia, rezistenţa psihică, încrederea în sine, organizarea, controlul,

perseverenţa, motivaţia, spiritul de competiţie sau combativitatea, autocontrolul sau stăpânirea

de sine, introversia i e$traversia, maturitateaPinteligenţa emoţională, empatia, dominanţa, toate

acestea constituind, credem noi, trăsături ale personalităţii sportivului de performanţă (unele

din aceste concepte le vom dezbate în capitolele ce urmează0.

CAPITOLUL II

IMAINEA DE SINE

II.1 De-inire şi caracterizare generală

I



Abordarea problematicii referitoare la imaginea de sine este de dată relativ recentă,

aceasta fiind o structură psihică de ultim timp a psihologiei " una dintre marile tendinţe ale

psihologiei moderne. !remisele formării imaginii de sine " concept polisemantic " se regăsesc,

însă, undeva în trecut. 1mul nu este readus la ceea ce are ca dat biologic sau prescris social, ci

poate ca, la nivel de percepţie i acţiune, să se modifice datorită influenţelor suferite.

" Astfel, imaginea de sine reprezintă e$presia concretizată a modului în care se

vede o persoană sau se reprezintă pe sine4 se referă la perspectiva individuală asupra

propriei personalităţi. #onform icţionarului de psihologie (cood. E.Kchiopu, 'ditura

Gabel, Gucureti, --C, pag. DI0, imaginea de sine este „e$presia concretizată a modului

în care se „vede” o persoană oarecare. >eprezintă trăirea aspectului unificator de coeziune

a personalităţii”.

" În psihologie, sinele este considerat ca principiu care e$primă unitatea

persoanei, acea calitate de a fi ea însăi de"a lungul vieţii sale. „#unoaterea de sine este

procesul de investigare a acestui principiu unitar, din dorinţa i nevoia omului de a

contientiza cât mai mult despre propria persoană i de a"i forma o concepţie despre ea

însăi. #a atare, sinele devine obiect al cunoaterii” (:eorgeta 2an"5pânoiu, -/6, pag. C04

prin cunoaterea de sine înţelegem autoreflectarea cu scopul de a ne defini în primul rând

acele trăsături esenţiale.

2ar cum anume se formează imaginea de sine, care sunt elementele sau punctele despri@in în formarea imaginii despre sine3 8ormarea imaginii de sine constă, în primul rând, într"

o construcţie subiectivă i implică trei aspecte a. măsura în care conduita i motivaţia

influenţează crearea imaginii de sine4 b. elementele pe baza cărora se realizează percepţia

celorlalţi4 c. importanţa părerii celorlalţi în construcţia acesteia4

În formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape

• Eul , în viziunea propriei persoane care îi realizează „autoportretulW din punctul de

vedere al personalităţii în ansamblu. 'ul reprezintă imaginea pe care noi o considerăm

definitorie pentru personalitatea noastră. #a o consecinţă a construcţiei propriei imagini de sine

se formează i aprecierea asupra acesteia pozitivă sau negativă4

• $elălalt , contientizarea faptului că acesta realizează asupra noastră @udecata ce are la

bază modul în care persoana noastră e percepută. Fmaginea de sine nu corespunde întotdeauna

D



cu imaginea pe care cei din @ur i"o formează despre noi (reprezentarea impresiilor pe care

credem că le au alte persoane despre noi0.

• %eflecţia eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenţei sau

necorespondenţei între aceasta i @udecata celuilalt. Aa cum am mai spus, această apreciere

poate declana sentimente pozitive sau negative.

Botodată, aprecierea e dependentă de tipul de personalitate i are consecinţe importante

în privinţa integrării sociale.

Fmaginea de sine se formează pe baza unor anumiţi factori

X raportarea persoanei la anumite grupuri sociale, precum familia, cercul de prieteni

apropiaţi, grupul de muncă, grupul religios sau grupul organizaţiei politice etc., aceste grupuri

e$ercitând influenţe diferite asupra imaginii de sine4

X pe baza teoriei cu privire la comparările sociale, deoarece oamenii tind să secompare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii.

" Aadar, conceptul de imagine de sine poate fi definit i ca ansamblul

reprezentărilor relative ale propriului corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitivă,

unitate i organizare. 2e ce3 Întrucât imaginea de sine corespunde activităţii de organizare

proprie individului, funcţia ei fiind una adaptativă (de protecţie, stabilizare, integrare i

diferenţiere0. Asupra informaţiei pe care o primim despre noi înine începe să acţioneze

gândirea, construind „reprezentarea despre sine”, după modelul reprezentării mediuluiîncon@urător. !rin eforturi mai elaborate de abstractizare se a@unge la conceptul despre sine,

un tip de imagine simbolică a ceea ce este omul. În cazul autocunoaterii, aceste procese

prezintă complicaţii mai mari decât atunci când reflectăm realitatea din afară. Aceasta nu

înseamnă că individul, conform acestor reprezentări, se apără de realitatea obiectivă. 'l nu

o percepe idealist, ci acceptabil. 'laborând percepţii i trăiri relative cu privire la corpul

său, individul se adaptează la realitatea fizică i socială prin adevărate „strategii personale”.

'ste tiut că faptele care se repetă capătă consistenţă i se sistematizează în modele de

acţiuni, de idei, de atitudini, constituind trăsăturile caracteristice pentru felul nostru de a

acţiona, de a gândi, de a fi.

Aa cum am precizat anterior, imaginea de sine e$primă reprezentările pe care o

persoană i le face despre sine, reprezintă trăirea unificatoare i condensată despre sine a

tuturor forţelor, stărilor i dispoziţiilor personalităţii, respectiv semnifică felul în care mă văd

H



Eu comparativ cu ceilalţi, ce gândesc despre mine ca e$istenţă individuală, cum mă evaluez,

cum mă percep în prezenţa fizică i cum îmi simt interiorul propriei fiinţe, ce loc îmi acord în

relaţie cu ceilalţi i în raport cu ei. Fmaginea de sine se constituie aadar într"un construct

mintal comple$, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei ontogenetice a individului, în

paralel i în strânsă interacţiune cu elaborarea contiinţei lumii obiective, printr"un lung ir de

procese i operaţii de comparaţie, clasificare"ierarhizare, generalizare"integrare (%. :olu,

--0.

1mul se percepe pe sine însui, se autoanalizează i se autointerpretează mai întâi ca

realitate fizică, formându"i o imagine despre 'ul fizic, iar apoi se percepe, se autoanalizează i

se autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităţilor, capacităţilor,

aptitudinilor i trăsăturilor caracteriale, formându"i, de asemenea o imagine despre 'ul său

psihic, spiritual, despre status"ul social.2e cele mai multe ori, imaginea pe care 'ul i"o face despre propriul sine se identifică

cu senzaţia globală de „trăire simţită i reflectată” specifică sinelui profund, ale cărei rădăcini

se află în adâncul fiinţei psihobiologice a personalităţii. #el mai adesea, aceasta se prezintă ca

o stare latentă de contienţă indefinită despre propria fiinţă i identitate, formată din

informaţiile ascendente venite concentric din „mediul de viaţă” (intern i e$tern0 care apoi sunt

gândite, prelucrate i evaluate la nivelul cunotinţei.

Aceasta este o imagine statică, oarecum vagă, ca o structură de fond legată de resursele

psihoenergetice i constituţionale ale organismului, care se infuzează în întreaga personalitate,

conturându"i structurile, pentru ca apoi să"i traseze cadrele ma@ore de identificare. Însă,

imaginea de sine este în acelai timp congruentă funcţionării personalităţii, ceea ce înseamnă

că are i o latură funcţională, operaţională, orientată spre anumite finalităţi adaptive.

Fmaginea de sine este situată între 5ine i 'u, fără a fi strict delimitată de aceste

instanţe, i se află într"o permanentă micare i transformare4 este puternic determinată social i

temporal4 geneza sa se desăvârete o dată cu 'ul, fiind continuă, actuală i congruentă

devenirii persoanei pe care o e$primă comportamental.

5inele, 'ul i imaginea de sine deţin un rol e$cepţional în cunoaterea propriei

personalităţi, contribuie la contientizarea sentimentelor de apartenenţă ale sinelui prin

identificare, la maturizarea i cristalizarea contiinţei de sine, precum i la contientizarea

'ului.

C



#onţinutul imaginii de sine este format din totalitatea informaţiilor, mesa@elor i

simbolurilor legate de interioritatea fiinţei i recepţionate de la senzaţii, percepţii, reprezentări,

trăiri, refle$ii, gânduri i, în general, de la tot ceea ce prezintă interes pentru propria persoană.

#onform abordării cibernetice, din punct de vedere direcţional sau vectorial, imaginea

de sine prezintă trei faţete interconectate

. faţeta „aa cum se percepe i se apreciază subiectul la un moment dat”4 aceasta

se include ca o verigă mediatoare în organizarea i desfăurarea comportamentului situaţional

curent, participând nemi@locit la formularea scopurilor i alegerea mi@loacelor4

7. faţeta „aa cum crede subiectul că este perceput de alţii”4

. faţeta „aa cum ar vrea subiectul să fie”.

8iecare dintre aceste faţete îndeplinete o funcţie reglatoare specifică în organizarea i

desfăurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările internei cele e$terne.

Fmaginea de sine dispune de un sistem propriu, specific i individual de etalonare,

valori i criterii de referinţă la care se raportează i în funcţie de care îi orientează percepţiile

evaluative, ceea ce"i conferă nota distinctă personalităţii. Fmaginile de sine sunt diversificate în

plan subiectiv i intersubiectiv i funcţionează după reguli i legităţi individuale stabilite în

acord cu valorile i criteriile de referinţă dominante ale personalităţii, cele mai apropiate de

motivaţiile, trebuinţele i proiecţiile proprii sinelui.

" Fmaginea de sine este inclusă încă de la început ca factor mediator

principal între stările interne de necesitate (motivaţie0 i sistemul solicitărilor e$terne.

%odul de raportare a individului la realitate i gradul de veridicitate i adecvare a

opţiunilor, hotărârilor, acţiunilor, va depinde nemi@locit de calitatea imaginii de sine.

II." Pr!/leatica iaginii &e sine şi i'!rtan$a ei %n acti#itatea s'!rti#ă

2in punct de vedere al sociopsihologiei sportului, imaginea de sine este văzută ca un

ansamblu de reprezentari i convingeri, aspiraţii i evaluări ale individului cu privire la propria

persoană. En succes sau un eec sportiv poate amplasa sportivul la un alt nivel de încredere în

forţele sale pentru perioada următoare. 2e e$emplu, specialitii din domeniul psihologiei

sportului arată că în activitatea sportivă, succesul contribuie la ridicarea imaginii de sine pe

/



toate planurile (corporal, social, valoric0, inclusiv în ceea ce privete autoaprecierea unor

particularităţi ale personalităţii sportivului.

În activitatea sportivă, conceptului de imagine de sine i se descriu două dimensiuni

principale din analiza cărora pot fi uor surprinse aspectele construirii imaginii de sine

X 2imensiunea fizică (imaginea corporală04

X 2imensiunea psihosocială (imaginea de sine0.

2imensiunea fizică a imaginii de sine se diferenţiază în imaginea spaţială a corpului,

care include proprietăţile fizice i spaţiale (estimarea distanţelor i proporţiilor, orientarea

spaţială04 i în imaginea afectivă a corpului, ce cuprinde percepţiile, reprezentările,

sentimentele, emoţiile elaborate pornind de la propriul corp prin raportare la norme.

%a@oritatea antrenorilor specifică multidimensionalitatea conceptului de imagine de

sine, renunţând astfel la o determinare precisă. Începuturile cercetărilor asupra sinelui sesuprapun cu cele ale cercetării personalităţii i contiinţei.

" În termenii psihologiei umaniste, imaginea de sine reprezintă partea

centrală a organizării 'ului care, la rândul său este considerat principala structură a

psihicului. Acceptarea de sine poate reprezenta ceea ce simte individul despre felul în care

se consideră a fi. Fmaginea de sine e$primată în termenii dorinţei constituie eul ideal

(imaginea de sine ideală este baza autorealizării în viaţă, în profesie, forţa vitală pentru

îndeplinirea cu succes a scopurilor proiectate0, iar discrepanţa dintre imaginea de sine reală

i eul ideal face ca adaptarea personală să sufere.

Botodată, în structura imaginii de sine sunt incluse două categorii de elemente a.

reprezentările corporal"dinamice4 b. reprezentările propriilor posibilităţi de acţiune. În cadrul

acestora din urmă se consideră a fi înglobate i reprezentările cu privire la rol (funcţie i statut0

social. Astfel, unii autori sunt de părere că modul în care fiecare persoană evaluează raportul de

forţă dintre sine i evenimentele lumii încon@urătoare, reprezintă ncrederea n sine, care ţine

de structura personalităţii4 aceasta nu este o caracteristică izolată a sportivului, ci se încadrează

într"o structură psihologică mai largă " imaginea de sine " a cărei construire începe prin

formarea reprezentărilor despre propriul corp.

În activitatea sportivă, considerată ca fiind o activitate de pregătire i de formare a

personalităţii sportivului, lupta competiţională este văzută ca o confruntare între două sau mai

-



multe personalităţi. Aceasta pune în @oc, prin riscul competiţional, imaginea de sine, prestigiul

i încrederea în sine.

Încrederea în sine are o importanţă deosebită în cucerirea statutului de sportiv de

performanţă. 5pecialitii în domeniu sunt de părere că performanţa sportivă apare odată cu

obţinerea victoriilor.

1 serie de cercetări efectuate pe sportivi i nesportivi au pus în evidenţă faptul că

imaginea de sine este mai bună la sportivi decât la nesportivi i este firesc să fie aa, deoarece

statutul social ridicat de care se bucură sportivii de performanţă, îi face pe acetia să fie mai

dega@aţi i mai siguri de sine în diferite situaţii sociale. 2upă părerea F. )oldevici (--0, la

sportivii de performanţă este de dorit să se formeze o imagine de sine puţin mai ridicată decât

cea obiectivă, deoarece o astfel de imagine trage după sine performanţă.

În concluzie, imaginea de sine se caracterizează prin dinamică în timp, atât ca structură,cât i ca profunzime, având în vedere multiplele i variatele influenţe sociale, iar formarea

imaginii despre sine este determinată de comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice ale

acţiunilor i rezultatelor, dar i de un anume model ales, după care urmărete să"i modifice

imaginea de sine. 2atorită faptului că în formarea imaginii de sine reprezentările constituie,

după unii autori, elemente ale acesteia, s"a considerat că reprezentările micărilor au o

importanţă deosebită în activitatea sportivă, deoarece acestea favorizează e$ecuţia i învăţarea

actelor motrice. Astfel, reprezentările ideomotorii a@ută la formarea contiinţei de sine a

sportivilor care contribuie prin autocunoatere la aprecierea posibilităţii efectuării unui

e$erciţiu dificil. En alt aspect al reprezentărilor îl reprezintă caracterul dinamic i stadial

înţeles ca o trecere de la reprezentările cu caracter intensiv, nediferenţiat, la reprezentările

generalizate.

În cristalizarea imaginii de sine un rol e$trem de important îl are i nivelul

performanţelor fizice, care prin intermediul reprezentărilor corporal"dinamice influenţează

reprezentările asupra rolului social. În activitatea sportivă aceste tipuri de reprezentări

reacţionează puternic. !racticarea sportului permite formarea unor reprezentări corporal"

dinamice, care se perfecţionează continuu prin antrenament i oferă sportivului posibilitatea de

a"i îmbunătăţi imaginea de sine prin afirmare, în confruntarea cu ceilalţi. &ivelul de

dezvoltare al reprezentărilor corporal"dinamice este condiţionat de o bună dezvoltare a

reprezentărilor 9inestezice, a memoriei micărilor, a capacităţii de anticipare a efectelor

I6



propriilor acţiuni, precum i de evaluarea forţei i preciziei necesare realizării anumitor

elemente.

#a i concept general, imaginea de sine reprezintă o structură cu identitate proprie a

personalităţii umane. Aadar, personalitatea în sine reprezintă cadrul general de manifestare a

imaginii de sine. >eferindu"ne strict la personalitatea sportivului de performanţă putem spune

că imaginea de sine a acestuia îmbracă diferite tipuri de manifestare, denumite i stiluri, fapt ce

cuprinde nota de originalitate proprie fiecărui individ. Astfel, putem discuta despre

. 5tilul e$presiv + este factorul psihologic care descrie o dimensiune ce variază între

caracter linitit i rezervat i caracter entuziast i orientat spre lumea e$terioară4

7. 5tilul interpersonal + este factorul psihologic care are ca poli încăpăţânarea i distanţarea,

respectiv căldura i receptivitatea4

. 5tilul de muncă + factorul psihologic numit activism arată felul în care sportivul seconcentrează asupra sarcinilor i modul în care îi îndeplinete responsabilităţile4

I. 5tilul emoţional + este factorul psihologic care descrie temperamentul i rezistenţa la stres4

D. 5tilul intelectual + este factorul psihologic care variază între un pol organizat spre tradiţie i

simplitate, în contrast cu spiritul inovator i comple$itate.

II.(. R!lul succesului şi al eşecului %n -!rarea iaginii &e sine la s'!rti#ii

&e 'er-!ran$ă

!rin imaginea de sine se înţelege ceea ce sportivul poate sau nu poate să realizeze.

2acă în urma aplicării unor teste psihologice se înregistrează un nivel mare al imaginii de sine,

atunci aceasta va e$tinde i „zona posibilului”. Astfel, dezvoltarea unei imagini de sine

adecvate, realiste pare să confere sportivului noi aptitudini i, practic, să transforme eecul în

succes.

Fmaginea de sine poate fi modificată i prin e$perienţă, nu doar prin intelect. Încrederea

în sine este o consecinţă i a „e$perimentării”, nu doar a asimilărilor intelectuale.

'$perimentarea succesului, imaginată în amănunt, este suficientă pentru îmbunatăţirea

performanţei sportive, deoarece sistemul nervos nu sesizează diferenţa dintre e$perienţă reală

i e$perienţă imaginară.

#onstruirea unei imagini de sine adecvate implică un proces de lungă durată, însă

ameliorarea imaginii de sine poate apărea într"un timp relativ scurt. &oţiunea de succes se

I



referă la performanţele obţinute de sportivi i este definită ca „împlinirea unui scop vizat”.

Fmaginea de sine reprezintă o structură cheie i în obţinerea performanţei sportive.

Înţelegerea imaginii de sine ar putea însemna totodată i înţelegerea diferenţei dintre

eec i succes, ceea ce ar oferi posibilitatea remodelării unei cariere greite. 5e poate construi

astfel, mental, o imagine de sine. Atunci când o idee sau o convingere despre propria persoană

intră în filmul psihic al sportivului, aceasta devine adevarată într"un mod automat. Maliditatea

ei nu este pusă la îndoială i se acţionează conform acesteia, ca i cum ar fi fost reală. Fmaginea

de sine 7 de e$emplu în cazul fotbalitilor profesioniti, reprezintă o premisă pe baza căreia se

construiete întreaga lor personalitate, comportamentul i chiar o parte a realizării sportive.

Astfel, e$perienţele trecute par să verifice i să întărească imaginea de sine a@ungându"se la un

cerc vicios din care nu se mai poate iei. !ersonalitatea este concepută i ca un sistem de idei

consecvente între ele. 2acă acestea nu par a fi consecvente, ele sunt respinse sau nu suntrespectate. Fmaginea de sine reprezintă astfel baza pe care se construiete întreaga personalitate

a sportivului, aflându"se în centrul sistemului de idei despre sine.

1 imagine de sine inadecvată corespunde identificării cu greelile i eecurile. Atât în

cazul eecurilor, cât i cel al succeselor, factorul determinat îl constituie imaginea despre sine

adecvată i realistă care trebuie acceptată. 5portivul trebuie să"i cunoască atât punctele tari,

cât i punctele slabe.

1 imagine de sine constantă trebuie să realizeze un echilibru între cei doi poli, respectiv

succesul i eecul sportiv. La ma@oritatea sportivilor, imaginea de sine nu apare doar ca o reţea

de caracteristici, consistentă i structurată logic, ci i ca o reţea relativ continuă i stabilă.

%a@oritatea sportivilor au tendinţa de a"i apăra imaginea de sine, contient sau incontient.

'$istă însă i tendinţa contrară respingerea imaginii despre sine (autoculpabilitatea,

autoridiculizarea sau, pe celălalt palier, autodepăirea0. Această tendinţă apare atunci când

sportivul a făcut erori, a euat i a a@uns la pierderea sau diminuarea respectului faţă de sine.

Aceste stări sunt temporare, deoarece tendinţa dominantă este de valorizare a propriei persoane

i de a se considera la înălţimea valorilor. !entru psihic doar o echilibrare a valorilor este

sănătoasă, funcţionarea lui normală implicând echilibrul între polii e$tremi.

#unoscut fiind faptul că subcontientul funcţionează ca un servomecanism pentru

atingerea unui anumit scop, s"a identificat mecanismul interior de obţinere a succesului "

demers iniţiat din necesitatea includerii lui în metoda de activare i stimulare a performanţei

I7



sportive. 2acă subcontientului i se oferă un „scop de succes”, atunci el va funcţiona ca un

„mecanism al succesului” (scopul este reprezentat aici de imagini mentale create cu a@utorul

imaginaţiei0. !entru a se putea face trecerea de la vechea imagine despre sine la noua imagine

despre sine este indicat să se deruleze reprezentările mentale ca într"un film psihic imaginar,

aa cum ar dori sportivul să fie. 5copul este acela de a descoperi sinele ideal i de a adapta

imaginea de sine a sportivului obiectivelor propuse.

În anexele lucrării de faţă prezentăm, printr"o cercetare concretă realizată de noi,

importanţa imaginii de sine în actul sportiv, întrucât am realizat că un astfel de subiect este de

mare actualitate i poate stârni interes din partea persoanelor implicate în activitatea sportivă.

II.*. R!lul %ncre&erii %n sine 'entru 'er-!ran$a s'!rti#ului

Încrederea în sine reprezintă e$presia stimei de sine, credinţa în capacitatea proprie de adeveni din ce în ce mai bun, mai competent. %area ma@oritate a sportivilor consideră că

încrederea în sine este cheia succesului pentru câtig. În sportul american, de e$emplu, s"a

încetăţenit credinţa că sportivii trebuie întotdeauna să fie convini că vor câtiga. 2ar,

adevărata încredere în sine se e$primă printr"o perspectivă realistă asupra anselor de a obţine

succesul. Îndrăzneala, cura@ul dârz i prudent, sincer i modest, vin din încrederea celui care

tie că poartă în sine i cu sine o forţă interioară autentică, reală, cu care câtigă în faţa oricărei

slăbiciuni a adversarului. Încrederea în sine nu apare ad"hoc, ci este rodul unei neobosite

activităţi susţinute. #u alte cuvinte, încrederea în sine nu are nici o legătură cu ceea ce

sportivul speră că va reui, ci cu ceea ce acesta se ateaptă că va reui, la modul realist, cu

credinţa sa intimă, convingerea raţională despre ceea ce este în stare să facă i să obţină.

Aa încât, vorbim de sportivi cu un nivel optim la ncrederii n sine, care îi fi$ează

obiective realiste, ţinând cont de propriile lor abilităţi i competenţe, prin prisma unei

cunoateri de sine adecvate. Aceasta reprezintă o calitate personală absolut necesară, nu însă i

suficientă pentru atingerea performanţei sportive. La aceasta se adaugă i însuirea

cunotinţelor teoretice i tehnice fizice, tehnico"tactice i metodologice caracteristice

disciplinei sportive practicate. „Încrederea în sine i competenţa trebuie să se dezvolte

împreună i în strânsă legătură una cu alta. În absenţa unei competenţe reale, nu se poate vorbi

decât de o falsă încredere în sine” (YYY%inisterul Bineretului i 5portului, #entrul de #ercetări

I



pentru !robleme de 5port, 9hidul antrenorului n psihologia sportului, :hid de psihologia

sportului pentru antrenori i sportivi I"I/, Gucureti, ---, pag. 60.

5portivul ce prezintă un nivel redus al ncrederii n sine resimte eecul la cote înalte i

se demobilizează uor, creându"i frecvente imagini negative despre sine. 2ar i încrederea în

sine e$agerată pe care o poate afia un sportiv sau sportivii care, în sinea lor sunt îngri@oraţi de

rezultatele pe care le vor obţine sunt tot forme ale falsei ncrederi n sine.

În acest conte$t, încrederea în sine reprezintă încrederea în capacitatea fiecărui sportiv

de a deveni mai competent, atât din punct de vedere fizic, cât i psihologic.

CAPITOLUL III

MOTI0AIA 2I A3ECTI0ITATEA

III.1. Ce este !ti#a$ia4Deliitări c!nce'tuale

%otivaţia reprezintă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute

sau dobândite, contiente sau nu, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte i prezintă

un caracter predispozant. Astfel, persoane cu motivaţii diferite în situaţii e$terne identice vor

avea manifestări diferite, după cum i aceeai persoană poate să aibă o conduită diferită în

situaţii identice, în funcţe de starea sa internă actuală, de orientarea pregătitoare.

5tarea motivaţională trebuie înţeleasă prin prisma relaţiei e$tern"intern. Fniţial,

stimulările e$terne, care au acţionat repetat asupra individului, satisfăcându"i anumite cerinţe

autoreglatorii, au fost interiorizate i transformate în condiţii interne. În acest sens, motivaţia

poate fi înţeleasă i ca un model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic,

acumulată în timp, transformată i transferată prin învăţare i educaţie în achiziţie internă a

persoanei (!.:olu, --0.

La baza motivaţiei se pare că stă un principiu din biologie, i anume principiul

homeostaziei. !otrivit acestuia, organismele tind să"i menţină aceeai stare, un echilibru

relativ constant, oricare ar fi modificările mediului. 2acă acest echilibru este perturbat, atunci

individul (fiinţa vie0 reacţionează pentru a"l restabili. În plan psihic, dezechilibrele se traduc

prin apariţia unei trebuinţe (de apă, de hrană, de căldură etc0. 'ste vorba despre o trăire a unei

II



stări de dezechilibru, provocată de obicei, de o lipsă. Brebuinţele au fie o cauză nativă fie apar

în cursul e$istenţei (de e$emplu, nevoia de a fuma0 ca rod al e$perienţei, al culturii i

civilizaţiei. #u alte cuvinte, în cazul proceselor motivaţionale apare conceptul de stimul intern,

care semnalează e$istenţa unui dezechilibru al gradului de satisfacerePnesatisfacere a unei

nevoi. 2acă conţinutul reflectoriu al proceselor cognitive este imaginea sau cuvântul, al

proceselor afective este trăirea, în ceea ce privete nivelul motivaţiei, acesta se reflectă prin

anumite tendinţe, impulsuri orientate către obiectul sau situaţia care readuc echilibrul.

'ste adevărat însă că ipoteza conform căreia motivele n"ar avea sursa într"un deficit,

nu se verifică în toate cazurile. 2e e$emplu, la copiii foarte mici apare, pe lângă motive legate

de foame, sete, nevoia de ocrotire i ataament i un activism fără rădăcini homeostatice, cum

ar fi tendinţa de a cunoate i de a e$plora mediul încon@urător, impulsul de a manipula

obiectele, tendinţa de influenţare creatoare a mediului. Acest lucru este efectul unui surplus deenergie, nu al unui deficit.

Au e$istat numeroase încercări de a grupa principalele motive în câteva direcţii

esenţiale. 'd. 5pranger, filosof german, a descris în prima @umătate a secolului al TT"lea, ceea

ce el a numit !ebensformen (forme de e$istenţă0, subliniind motivaţiile dominante ce se pot

constata

" tipul teoretic (preocupat de cunoaterea aevărului, de studierea tiinţei filosofiei04

" tipul economic (preocupat mai ales de bani, de avere04

" tipul estetic (preocupat de frumos în natură i artă04

" tipul social (sociabil, preocupat de soarta celor din @urul său04

" tipul politic (preocupat de putere, având tendinţa de a"i domina pe ceilalţi04 " tipul religios

(preocupat de absolut, de ceea ce depăete posibilităţile cunoaterii umane0. Această

clasificare a avut un mare ecou în epocă, inspirându"l chiar i pe :.Allport care, împreună cu

!.Mernon i :. Lindzen, a elaborat un chestionar în care se urmărea stabilirea ponderii celor H

valori (aspiraţii fundamentale0 la o persoană. 5"a observat astfel că tipologia 5pranger este

eficientă pentru pesoanele cu un înalt nivel de educaţie i de e$perienţă, negli@ând valorile „pur

senzualeV, fiind din această cauză incompletă.

III.". C!'!nen$a !ti#a$iei şi -unc$iile ei

ID



2ate fiind raporturile foarte diverse ale subiectului cu realitatea încon@urătoare, precum

i evoluţia în timp a individului uman, gama nevoilor se diferenţiază, iar nivelele de

comple$itate în evoluţia individului se diversifică, a@ungându"se la o structură motivaţională

comple$ă, organizată ierarhic, cu componente comune lumii animale, dar i specifice doar

omului.

8actorii componenţi ai motivaţiei (după G. Z[rg[0, ca fenomene bazale ale motivaţiei

sunt trebuinţele, impulsurile, intenţiile, valenţele i tendinţele.

)rebuinţele reprezintă sursa primară a acţiunii. 5e nasc în urma apariţiei unui

dezechilibru în funcţionarea organismului sau altfel spus, reprezintă acele structuri

motivaţionale care semnalizează un dezechilibru în satisfacerea unor nevoi. 5unt procese

pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbări de tipul privaţiunilor sau e$ceselor

intervenite în sistemul organismului sau de personalitate. Morbim astfel de teoria educaţiei funcţionale, potrivit căreia reacţia organismului la o e$citaţie (un obiect oarecare0 depinde nu

atât de intensitatea acesteia, cât de trebuinţa pe care organismul o manifestă. 1biectele care nu

ne fac trebuinţă, nu ne atrag în mod special atenţia, ceea ce înseamnă că trebuinţa reprezintă

motivul conduitei noastre, cauza activităţii.

Alături de trebuinţe se dezvoltă impulsurile, care sunt trebuinţe aflate în stare de

e$citabilitate accentuată, un imbold spre acţiune4 intenţiile, cu implicări subiective în acţiune,

reprezintă o impulsionare cu a@utorul sisitemului verbal4 valenţele, ca orientări afective spre

anumite rezultate, nu reprezintă o anumită funcţie interioară a organismului, ci calitatea

obiectelor prin care se satisfac trebuinţele, e$primă trăirea corespondenţei dintre proprietăţile

obiectului i conţinutul trebuinţelor i anume dacă trebuinţa este slabă acţiunea va fi declanată

de un obiect cu valenţă mare i invers4 tendinţele " ca e$presie a orientării acţiunii într"un

anumit sens, manifestate în funcţie de trebuinţe, impulsuri i valenţe.

Brebuinţele se caracterizează prin aceea că au un conţinut concret, sunt trebuinţe faţă de

ceva, dobândindu"i conţinutul concret în funcţie de condiţiile i felul cum sunt satisfăcute4 au

un caracter ciclic, având proprietatea de a apărea i astfel îmbogăţindu"i conţinutul, iar

dezvoltarea trebuinţelor se face atât prin schimbarea sferei de obiecte care le satisfac, cât i a

modalităţilor de satisfacere.

'$istă mai multe tipuri de clasificări ale trebuinţelor i anume

IH



a. în funcţie de geneză i conţinut distingem trebuinţe primare (care sunt înnăscute i asigură

integritatea fizică a organismului biologice " foame4 fiziologice " micare0 i secundare (care

sunt formate în decursul vieţii i au rol în asigurarea integrităţii psihice i sociale a individului

materiale " confort, spirituale " cunoatere, sociale " comunicare04

b. în funcţie de origine vorbim de trebuinţe derivate ce iau natere din modalităţi de satisfacere

a altor trebuinţe i de trebuinţe independente4

c. e$istă trebuinţe specifice i trebuinţe generale.

În sfârit, A. %aslo? (-H/0 realizează o clasificare a trebuinţelor sub formă de

piramidă, pornind de la aprecierea locului i importanţei conţinutului motivului în structura

personalitaăţii4 de la bază spre vârful piramidei identificăm trebuinţele fiziologice (de hrană,

adăpost, repaus, se$ualitate0, a căror satisfacere asigură conservarea i sănătatea4 trebuinţele de

securitate (de echilibru emoţional, de perseverare împotriva prime@diilor, pentru asigurareacondiţiilor de muncă i de viaţă04 trebuinţele sociale (corespunzând celor de afiliere, de

identificare cu alţii, de apartenenţă la familie, grup, comunitate culturală04 trebuinţe de relaţie

(legate de trebuinţa stimei faţă de sine i de alte persoane, de reputaţie i prestigiu, de a se

bucura de consideraţie i de a participa la decizii04 trebuinţe cognitive (sau necesitatea de a ti,

a înţelege, a descoperi, a inventa04 trebuinţe estetice (de frumos, simetrie, puritate04 trebuinţa de

realizarePautorealizare, e$primând concordanţa între cunoatere, simetrie i acţiune ca e$presie

a integrării personalităţii4 trebuinţe ale 'ului (de autorespect i autopreţuire, de autoconservare,

de identitate, de statut i prestigiu0. Autorul fi$ează i unele legi raportate la acest fenomen

motivaţional, după cum urmează o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai

continuă satisfăcută4 o trebuinţă nu apare ca motivaţie decât dacă cea anterioară a fost

satisfăcută4 apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioară vechi nu se realizează

brusc, ci gradual4 cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specific

umană.

Brebuinţa de autorealizare, caracterizată în general ca dorinţa de a obţine un

succes, o performanţă într"o acţiune apreciată social a fost mult studiată de %c#lelland i

<.At9inson, care presupuneau că ea se manifestă îndeosebi când individul tie că acţiunile sale

vor fi apreciate cu a@utorul unui standard de realizare, iar rezultatul acţiunii sale va fi supus

unei aprecieri. Această trebuinţă de succes depinde nu numai de motivarea persoanei, ci i de

IC



atractivitatea performanţei (eventuală recompensă la care se adaugă probabilitatea reuitei0.

Autorii au conceput i o formulă în acest sens

Tr B @r 3 Pr 3 A

unde Br O tendinţă de realizare4

%r O mărimea impulsului de realizare prezent la persoane în

diferite situaţii4

!r O probabilitatea statistică de realizare i

At O atractivitatea rezultatului.

*lte fenomene motivaţionale2 'otivul este mobilul intern al activităţii, care îndeamnă

persoana să acţioneze într"un anume fel. 1rice act de cunoatere, afectiv sau comportamental

are la bază un motiv. Acesta reprezintă transpunerea în plan subiectiv al stărilor de necesitate,

mobilul care susţine energetic i orientează acţiunea. '$istă motive cognitive, sociale,inferioare i superioare, conflictuale, cum e$istă i constelaţii de motive. 5ubordonat motivului

este scopul ce reprezintă obiectivul anticipat al acţiunii, derivând din corelarea trebuinţei cu

obiectul satisfacerii ei. 5copurile puternice întăresc motivaţia4 e$istă situaţii când un motiv

poate fi realizat prin acţiuni i scopuri diferite, după cum scopuri unice pot avea motive

diferite. Interesul este orientarea activă i durabilă a persoanei spre anumite lucruri sau

fenomene, spre anumite domenii de activitate. Fmplică organizare, contiinţă, eficienţă,

cuprinzând în structura lor elemente cognitive, afective, volitive (cunotinţe, plăcere,

persevenţă04 sunt orientări clare, relativ stabile, motivate către un obiect, persoană, activitate.

&u orice orientare este un interes, ci doar cea constantă, care izvorăte dintr"o motivaţie de

natură cognitivă sau afectivă, e$istând i orientări con@uncturale. Fnteresele fi generale i

personale, pozitive i negative, profesionale i de timp liber, creative, tehnice, tiinţifice,

artistice, sportive etc.4 ele reprezintă un simptom al prezenţei unor însuiri aptitudinale.

$onvingerile sunt idei a căror valoare de adevăr este dovedită i la care subiectul aderă4 sunt

adânc implantate în structura de personaliate, puternic trăite afectiv, constant promovate i

apărate (idei"forţă0, acţionează chiar împotriva instinctului de conservare. #onvingerile se pot

referi la planul cunoaterii, la planul afectiv, cu toate variantele sale morale, estetice,

religioase, politice, astfel încât putem vorbi de convingeri tiinţifice, morale etc. !rin

convingeri se modifică atitudinea sau comportamentul i, spre deosebire de un comportament

format în absenţa convingerilor, comportamentul care are la bază o convingere reprezintă o

I/



forţă a individului i a grupului, fiind stabil, determinându"l pe individ să acţioneze pentru a"i

atinge scopurile incluse în convingerile sale. Idealurile reprezintă proiecţii ale persoanei în

sisteme de imagini i idei, construcţii în plan mental, care"i ghidează e$istenţa. În structura

idealului se include semnificaţia vieţii (direcţia de orientare a persoanei0, scopul vieţii

(prefigurarea destinului0, modelul de viaţă (eul ideal0. Aa se e$plică de ce idealurile se

asociază cu visul de perspectivă, ca formă a imaginaţiei creatoare. În baza idealurilor se

formează aspiraţiile, care e$primă nu ceea ce este, ci ceea ce dorete, încearcă sau caută să fie

un individ. $oncepţia despre lume ,i viaţă constituie un fenomen motivaţional cognitiv"valoric

de mare generalitate, cuprinzând păreri, idei i teorii despre om, natură, societate, reunind

cognitivul cu valoricul i împlinindu"se în acţiune. #onvingerile, idealurile i concepţia

reprezintă comple$ul motivaţional de prim ordin al personalităţii.

8uncţiile principale ale motivaţiei sunt . funcţia de activare internă difuză i desemnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau biologic, marcată în special de trebuinţe sau,

altfel spus, de punere în alertă a întregului organism, cu tendinţe de apropiere sau depărtare de

sursa care ar putea duce la restabilirea echilibrului4 7. funcţia de mobil sau factor declanator al

acţiunilor efective asigurate de motiv4 . funcţia de autoreglare a conduitei reprezentată de

structuri superioare de motivaţie care imprimă conduitei un caracter activ i selectiv. În esenţă,

motivaţia reprezintă ansamblul stărilor de necesitate care se cer a fi satisfăcute i care îl instigă

pe individ pentru a i le satisface.

III.(. 3!rele !ti#a$iei

În e$istenţa concretă a omului sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei2

. motivaţia pozitivă produsă de stimulări premiale (laudă, încura@are0 cu efecte

benefice în acţiune (anga@are0 i motivaţia negativă produsă de stimuli aversivi (ameninţare,

pedeapsă0 i asociată cu efecte de evitare i refuz4

7. motivaţia intrinsecă a cărui sursă se află în subiect i constă în satisfacerea ei prin

însăi împlinirea acţiunii adecvate ei (citete pentru că este interesat0 i motivaţia e$trinsecă cu

sursa generatoare în sfera subiectului (învaţă pentru recompensă04

. motivaţia cogntivă, având originea în nevoia de cunoatere i e$primându"se prin

curiozitate, găsindu"i satisfacţie în înţelegere i e$plicaţie4

I-



I. motivaţia afectivă bazată pe nevoia omului de a obţine aprobarea din partea

celorlalţi, de a se simţi bine cu alţii.

III.*. M!ti#ele acti#ită$ii s'!rti#e

2upă cum bine se cunoate, practicarea sportului oferă satisfacţii dintre cele mai variate

i mai puternice. *firmarea de sine (autoafirmarea0 constituie unul dintre motivele ma@ore în

practicarea sportului, acest motiv subsumând nevoia de prestigiu, aceea de a fi acceptat i

aprobat, de a primi un rang într"o colectivitate anume. 5portul, prin natura sa, oferă individului

posibilitatea de a se autocunoate mai bine, de a se autodepăi i autoperfecţiona, de a se

realiza ca fiinţă umană. Apoi, vorbim de nevoia de afiliere prin căutarea contactului uman

e$primat prin dorinţa de integrare într"un colectiv organizat, cu interese i acţiuni comune,

tendinţă satisfăcută i de activitatea sportivă. Bot prin practicarea sportului se dezvoltă iinteresul pentru competiţii (nevoia de a avea succes, de a"i măsura valoarea comparativ cu

alţii, de a se opune altuia etc.0, dorinţa de c&,tig (de a învinge i a obţine primul loc, rezultând

de aici faima, gloria, recunoaterea, reputaţia, prestigiul, dorinţa de a fi mai bun ca ceilalţi

sportivi, de dominare, de agresivitate firească în raport cu adversarul, rezultând apoi nevoia de

compensaţie prin recompensa materială, aprecierea antrenorilor i conducătorilor sportivi

aplauze din partea suporterilor sau spectatorilor etc0. #hiar i gustul riscului poate deveni un

motiv important al anga@ării sportivului în competiţie, înţelegând prin acesta dorinţa de

întrecere, de concurs, cura@, hotărâre, dăruire, dar i creterea stărilor afective (e$erciţiile fizice

au efecte dinamogene, mărind activitatea scoarţei cerebrale0, obţinerea satisfacţiei estetice

(sportul contribuind la modelarea corporală0 sau tendinţa de a obţine recorduri sau performanţe

valoroase. 5ubliniem faptul că acestea sunt doar o parte din motivele ce stau la baza activităţii

sportive, că nu este fi$ă ordinea în care apar motivele enumerate mai sus, ele putându"se

dezvolta variat în funcţie de subiect sau de conte$t.

În concluzie, factorul psihologic care influenţează cel mai mult asupra perfecţiunii

activităţii unui sportiv este motivaţia, înţeleasă i ca o stimulare directă, morală sau materială,

deoarece sportivul stimulat are un impuls, o dorinţă naturală. 'a face să crească (sau să scadă0

nivelul atenţiei + înţelegerea situaţiilor i evocarea soluţiilor, deci a proceselor care produc

decizia. Acolo unde sentimentul de stimulare a încetat, acolo se termină forţa fizică i mentală

a sportivului.

D6



III.+. M!ti#a$ie şi 'er-!ran$ă

%otivaţia este legată de performanţă (prin aceasta din urmă înţelegându"se nivelul

superior de îndeplinire a scopului0. '$istă o relaţie între intensitatea motivaţiei i dificultatea

sarcinii " e$primată prin optim motivaţional (intensitatea optimă a motivaţiei care să permită

performanţele scontate, respectiv depăirea dificultăţilor sarcinii0. Acest optim motivaţional

apare în două situaţii a0 când dificultatea sarcinii e percepută corect " la o dificultate mare e

necesară o intensitate motivaţională mare4 b0 dacă dificultatea sarcinii e percepută incorect

apare fie situaţia de subapreciere a dificultăţii sarcinii i atunci persoana va fi submotivată i nu

va realiza sarcina, fie situaţia de supraapreciere a dificultăţii i atunci persoana devine

supramotivată, ceea ce o poate dezorganiza i stresa. În sfârit, autodepăirea posibilităţilor i

obţinerea unor performanţe superioare sunt posibile prin anga@area unui stimul motivaţionalcare împinge spre realizarea de progrese i autodepăiri i care poartă numele de nivel de

aspiraţie. 5e recomandă ca nivelul de aspiraţie să fie cu puţin peste posibilităţile de moment ale

persoanei printr"o raportare curată a persoanei la e$perienţa proprie i la capacitatea de

autoevaluare a propriilor posibilităţi în raport cu dificultatea sarcinilor.

Locul e$act de unde creterea motivaţiei începe să interfereze cu performanţa este în

strictă dependenţă de natura sarcinii. 5e tie faptul că sarcinile simple sunt favorizate de o

motivaţie puternică. #u cât însă sarcinile devin mai dificile i mai comple$e, cu atât scade

intensitatea motivaţiei. În general, individul subapreciază sarcinile simple, e$ecutarea lor la

nivel corespunzător presupunând o motivare mai amplă, pe când, în e$ecutarea sarcinilor

comple$e, de cele mai multe ori se produce o supraevaluare de tip stresant, cu efecte negative

asupra performanţelor (e$emplul ar fi sportivul care în timpul competiţiei nu se comportă

satisfăcător din cauza emoţiilor sau a stresului produse de supraevaluarea situaţiei0. Aa încât,

ar fi de dorit ca în e$ecutarea sarcinilor dificile i comple$e să e$iste un nivel relativ scăzut al

motivaţiei, care să nu ducă la o supraactivare cu urmări negative (dezorganizatoare0 asupra

conduitei (%.'puran, F.)oldevici, -/60.

Aa cum bine se cunoate, concursul se caracterizează prin participarea globală a

personalităţii sportivului. >esorturile interne care direcţionează, dinamizează i susţin

participarea în concursuri sunt, fără îndoială, motivele i interesele. Brebuinţele i motivele

generează atitudini diferite ca direcţie, intensitate, comple$itate, faţa de sine, faţa de alţii, de

D



lucruri, idei sau fapte. !e drept cuvânt se poate spune că motivaţia, ca o caracteristică esenţială

a competiţiei, ca factor dinamizator i direcţionar al activităţii, îmbină elementele variate, care

merg până în cele mai intime colţuri ale fiinţei umane.

În lista motivelor specifice sportului se regăsesc o serie de motive în care trebuinţa de

realizare, de a se face cunoscut, de a fi în frunte se manifestă frecvent i intens. '$presia ultimă

a fost propusă în psihologia personalităţii de ).A. %urra* (în -/0 i e$primă o trebuinţă

secundară, psihogenă, care îl face pe individ să e$ecute ceva dificil, să domine, să manipuleze

lucruri, persoane sau idei, să depăească obstacole, să atingă un nivel ridicat i să e$celeze.

5unt situaţii în care, în sportul de performanţă vorbim de motivaţie de succes (%50 i

motivaţie de insucces (%F0. !rima se manifestă atunci când, de e$emplu, sportivul îi propune

scopuri realiste, când realizează mai uor o imagine de ansamblu asupra sarcinilor sportive

comple$e i le identifică cu uurinţă pe cele nerezolvate la termenul stabilit4 cea de"a douaapare atunci când sportivul îi porpune scopuri înalte motivat de dorinţa realizării unei

reabilitări în urma succeselor trecute, sau după un lanţ de insuccese, se oprete asupra unor

obiective mai modeste, ceea ce"i garantează într"o măsură mai mare succesul, când sportivul

optează pentru susţinerea unor @ocuri mai puţin tari, pentru că insuccesul este improbabil4 el

lucrează mai atent decât cei motivaţi de succes, dar acest lucru nu poate fi privit întotdeauna ca

un fapt pozitiv, pentru că duce la stabilizarea succesului cu orice preţ.

III.,. Trăirile a-ecti#e şi r!lul l!r %n acti#itatea s'!rti#ă. E!$iile s'!rti#il!r

5pecificul proceselor afective constă în faptul că ele reflectă relaţia dintre persoană i

obiectul sau situaţia care le"a produs. 5pre deosebire de cunoatere, care se subordonează

obiectului i operează cu instrumente specializate, procesele afective reacţionează cu întreaga

fiinţă ca o vibraţie organică, psihică i comportamentală, susţinând energetic adaptarea,

aflându"se în prim plan valoarea i semnificaţia pe care obiectul sau situaţia o are pentru

subiect. Afectivitatea este prezentă în toată activitatea psihică, stimulează sau dimpotrivă,

procesele de cunoatere se află într"o strânsă relaţie cu motivaţia, participând la declanarea

acţiunii, este definitorie pentru om diferenţiindu"l astfel de robot4 unele sentimente se

transformă în atitudini, consolidând astfel legătura dintre afectivitate i personalitate i la

rându"i persoana trăind afectiv anumite împre@urări de viaţă, se a@ustează la acestea i îi

a@ustează împre@urările. „!rocesele afective reflectă relaţia dintre factorii subiectivi, interni ai

D7



fiinţei umane i factorii obiectivi situaţionali, sub forma specifică a atitudinii” ('puran %.,

)oldevici F., $ompendiu de psihologie pentru antrenori, 'ditura 5port"Burism, Gucureti,

-/6, pag. -I0. 2istingem astfel principalele funcţii ale proceselor afective i anume funcţia

reflectorie, care constă în faptul că aceste procese nu reflectă relaţia în sine obiect"subiect, ci

relaţia integrată în situaţii de viaţă diferenţiate între ele i funcţia de adaptare i reglare, aceste

procese având un rol important în susţinerea energetică a activităţii, în potenţarea i

condiţionarea acţiunii.

!utem afirma faptul că afectivitatea ocupă un loc important în sistemul personalităţii

umane, trăirile afective depinzând de semnificaţia pe care individul o dă diferitelor situaţii în

care el este prins. Astfel că stările afective pot fi pozitive (când între factorii subiectivi

motivaţionali i factorii situaţionali e$istă o relaţie de concordanţă0 i stări afective negative

(când între factorii subiectivi i cei obiectivi e$istă relaţii de neconcordanţă0."2eclanarea i funcţionalitatea proceselor afective au fost e$plicate diferit de

psihologi care au emis mai multe teorii ale afectivităţii. 2e e$emplu, <.8r.)erbart emite o

teorie intelectualistă potrivit căreia stările afective sunt efectul acordului sau a conflictului

dintre reprezentări. !rin urmare, stările emoţionale se reduc la cunoatere i nu pot e$ista în

absenţa actelor intelectuale. Apoi, =.<ames i N.Lange elaborează o teorie periferică conform

căreia modificările fiziologice se declanează direct după perceperea situaţiei emoţionale i nu

în urma trăirii afective. 'moţia nu poate e$ista fără modificări corporale. Această se confirmă

doar în cazul emoţiilor de furie, frică, nu i în cazul celor rafinate (estetice0, pe de altă parte,

teoria este limitativă i pentru că modificările fiziologice nu sunt atât de diferenţiate ca

emoţiile. !. <anet vorbete despre funcţia dezorganizatorie a emoţiei, iar =.G. #annon

consideră emoţia ca un ansamblu de reacţii cu caracter adaptativ, funcţionalitatea acesteia

constând în mobilizarea energetică a întregului organism. #ercetările au demonstrat că

emoţiile de intensitate medie nu sunt stenice, având un efect dinamizant, pe când cele de

intensitate ma$imă sunt astenice, având efect paralizant. În sfârit, ). =allon analizează relaţia

dintre factorii biologici i cei sociali în afectivitate, considerând că stările afective dobândesc

sensuri i se modelează în raport cu sistemul sociocultural la care persoana participă.

Afectivitatea se caracterizează prin trei componente ma@ore i anume modificări

organice de tipul conductibilităţii electrice a pielii, circulaţiei sangvine, respiraţiei, tensiunii

musculare, tremurului, secreţiei salivare, compoziţiei chimice i hormonale, apărând diferenţe

D



individuale în modul în care se configurează aceste modificări. 2e menţionat caracterul

nespecific al unor modificări organice pentru afectivitate, acestea fiind prezente i în unele stări

neemoţionale4 modifi cări de conduită i e$presii emoţionale ca reacţii e$terioare, accesibile

observaţiei directe. 5e manifestă în modalităţi tipice în emoţiile de frică, mânie, veselie i

variază în funcţie de condiţiile socio"istorice (duelul0 sau în funcţie de interrelaţiile sociale

(frica trăită singur sau cu alţii0. '$presiile emoţionale sunt redate prin mimică (modificări

e$presive la care participă elemente mobile ale feţei0, prin pantomimă (reacţii la care participă

tot corpul0, modificarea vocii (paralimba@04 vorbim i de trăirile afective care constituie

aspectul subiectiv al proceselor afective. În trăirea afectivă se reflectă sudat obiectul ce

produce emoţia (semnificaţia lui0, relaţia persoanei cu obiectul (atitudinea0 i modificările ce

apar în organism. În acest sens, trăirile afective sunt reflectate cu caracter atitudinal.

#ând ne referim la durata proceselor afective, ea constă în persistenţa în timp aacestora, indiferent dacă elementul ce le"a provocat este prezent4 privete raportul între

momentan, efemer, instabil i stabilizat mobilitatea e$primă trecerea rapidă în interiorul

aceleai trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta, cu variaţii

între spontan"impulsiv i elaborare procesuală4 expresivitatea sau capacitatea de a se

e$terioriza emoţiile, cu rol de comunicare a trăirilor emoţionale, de influenţare a conduitei

altora, de autoreglare în vederea adaptării la situaţii, de contagiune prin trezirea unor reacţii

similare la alţii i de descărcare (9atharsis0 prin accentuare sau diminuare a stării afective.

$lasificarea proceselor afective2 acestea se clasifică în

" primare (stările, reacţiile i comportamentele afective de acest tip au caracter

elementar, spontan, slab"organizat, fiind mai apropiate de biologic i mai puţin elaborate

cultural, cu e$presivitate pregnantă. 2istingem aici tonul afectiv al proceselor cognitive i se

referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc orice act de cunoatere4 trăirile afective de provenienţă

organică cauzate de buna funcţionare a organelor interne4 afectele, forme afective simple

(groază, mânie, spaimă0, primitive, impulsive, puternice, intense, violente, de scurtă durată, cu

apariţii brute i desfăurări impetuoase, cu e$presivitate bogată i manifestări necontrolate.04

" complexe + ele beneficiază de un grad mai mare de contientizare i intelectualizare.

#onţin emoţile curente (bucurie, tristeţe, dispreţ0 de scurtă durată, intense, provocate de

însuiri separate ale obiectelor, cu caracter situativ i desfăurare tumultoasă, respectiv emoţii

superioare care nu sunt legate de obiecte ci de activităţi4 sunt achiziţii ale învăţării i educaţiei,

DI



sunt mai reţinute, mai rafinate (intelectuale, estetice, morale04 atât în vorbirea curentă, câr i în

unele lucrări de psihologie emoţiile sunt frecvent identificate cu sentimentele. 2ispoziţiile

afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă i durată relativă. #auzele sunt stări fizice,

relaţii interpersonale, natură, obiecte etc., putând fi urmarea contagiunii afective, a dezvoltării

stărilor dispoziţionale la nivel de grup. 2acă dispoziţiile se repetă ele devin trăsături de

caracter 4

" superioare sunt situate la nivel de personalitate, implicând mare restructurare i

raportare valorică. #onţin sentimentele ca formaţiuni sintetice, având ca proprietăţi orientarea,

nivelul valoric, consistenţa, comple$itatea, stabilitatea i eficienţa. 5unt condiţionate social"

istoric (dragoste,ură, invidie0. !ot fi intelectuale (îndoiala0 în procesul de cunoatere i reflectă

relaţia faţă de ideile altora i a sinelui4 estetice (e$taz0 în reflectarea frumosului4 morale

(patriotism, datorie0 reflectă atitudinea faţă de bine, faţă de conduitele umane4 sentimentelestructurează dorinţele, aspiraţiile, interesele, atitudinile nuanţând diversificarea emoţiilor

provocate de diferite situaţii, asigură anumite orientări comportamentale, o anumită

consecvenţă i o ierarhizare a reacţiilor.

" +entimentele sunt mult mai influenţate i totodată influenţează imaginaţia, dar sunt

prezente i în memorie, percepţie, gândire. 1rice proces cogntitv poate deveni, în unele

circumstanţe surssa unui sentiment. %ediul social"cultural influenţează i el apariţia,

structura i evoluţia sentimentelor. !rofunzimea sentimentului reiese i din multitudineareacţiilor suscitate (emoţii, amintiri, reacţii adecvate0. 5entimentul mobilizează întreaga

personalitate.

Pasiunile sunt procese stabile, de mare intensitate ce se impun în conduită i sunt

profund trăite subiectiv. Fmplică investirea unor mari energii. 2upă conţinutul lor pot fi

inferioare (vicii, patimi0, comune (hobb*"uri0, superioare, de valoare socială.

În concluzie, de multă vreme psihologia studiază rolul emoţiilor în activitatea umană,

respectiv dacă ele au rol adaptativ sau, dimpotrivă, dezadaptativ (de dezorganizare0 în

conduită. 2acă la animale reacţiile emotive sunt stereotipe, în sensul că fiecare specie are

propriile modele utile conservării speciei (vezi teama oarecelui de pisică0, la om „afectivitarea

are un rol adaptativ, dinamogen i mobilizator foarte mare, acesta având posibilitatea de a

utiliza chiar i reacţii dezorganizatoare” (%.'puran, F.)oldevici, Fdem, pag. --0.

DD



"arietatea trăirilor afective ale sportivilor În activitatea sportivă trăirile afective sunt

dintre cele mai variate, puternice, condiţionate de caracteristicile activităţii practice.

Afectivitatea individuală este generată i trăită de fiecare sportiv în parte, iar afectivitatea de

grup este combinarea spontană a emoţiilor i sentimentelor individuale, cu stări afective

comune, trăită de toţi sportivii grupului i depinzând de cadrul social în care se desfăoară

activitatea, de natura relaţiilor dintre indivizi, de „personalitatea” participanţilor. 1ricum,

afectivitatea de grup pozitivă este creatoare. 2istingem aadar stări afective determinate de o

activitate musculară sporită (de e$emplu bucuria, satisfacţia0, stări afective produse de

perceperea caracteristicilor e$terioare ale micărilor (emoţii i sentimente legate de frumuseţea

micărilor0, stări afective determinate de ambianţă (emoţiile generate de ascultarea imnului

naţional la începerea unei competiţii internaţionale sau la premierea pe podium0, stări afective

legate de corectitudinea e$ecutării e$erciţiilor la antrenamentul de pregătire (mobilizareafectivă sau nelinite, ambiţie sau panică0 sau la terminarea antrenamentului sau a unei

competiţii (bucuria reuitei sau insucces, forţa încrederii sau demoralizare, emoţiile unei

accidentări0.

Antrenorul este cel dintâi care identifică la sportiv aceste emoţii pozitive sau negative i

pe care trebuie să le monitorizeze cu atenţie pentru că emoţiile negative, în special, reprezintă o

problemă prioritară pentru sportiv. %enţionăm că acest tip de emoţii nu este neapărat să apară

doar la sporivii mai puţin pregătiţi din punct de vedere fizic, tactic i psihic. '$istă i o anume

„teamă de a învinge”, emoţii caracteristice cu precădere sportivilor tineri, nee$perimentaţi, care

pe măsură ce se apropie de finalul unei competiţii, cu presentimentul victoriei, se înfricoează

de o atare posibilitate. La sportivii fără maturitate, emoţiile pot influenţa negativ capacitatea de

concentrare, perturbând comportamentul motor propriu"zis (i în sportul românesc e$istă, din

păcate, numeroase e$emple în care, la competiţii de prestigiu, sportivul obţine rezultate

meritorii în primele zile, iar când se apropie de câtigarea unei medalii, în faţa unei mari

performanţe posibile, îi pierde siguranţa i încrederea în sine, îl copleete emoţia i pierde

titlul0. Botodată, nu sunt rare situaţiile când auzim sportivi care spun „nu tiu ce"i cu mine\nu

mă mai pot controla”. Ki în aceste momente rolul antrenorului este imens. 1 privire, un gest, un

argument convingător al acestuia îi poate aduce sportivului linitea i încrederea în capacităţile

proprii. 5tăpânirea emotivităţii reprezintă o problemă de autoeducaţie pentru sportiv. Acesta

trebuie să"i însuească priceperea i obinuinţa de a se autoconduce, pe baza unei depline

DH



cunoateri a propriilor posibilităţi, a analizei corecte, raţionale a situaţiilor i adversarilor, de a"

i stăpâni reacţiile emoţionale, de a"i păstra luciditatea gândirii în orice situaţie etc.

'$istă i emoţii pozitive, cu rol stimulator pentru sportiv, generatoare de energie atât de

necesară lui. 2e regulă, ele se întâlnesc la sportivii cu o bună pregătire fizică, tehnico"tactică i

care sunt determinaţi de dorinţa de reuită, încredere în sine, capabili de ignorarea oboselii sau

a durerilor fizice. En sportiv adevărat este cel care poate demonstra o bună stăpânire a

emoţiilor sale, starea psihică dinaintea unei competiţii fiind caracterizată de o senzaţie de

prospeţime, cura@, încredere în sine i chiar o uoară agitaţie.

La toate cele menţionate mai sus, nu trebuie să ignorăm modul de viaţă al sportivului, o

condiţie influenţabilă în practicarea sportului de calitate. &e referim aici la o atitudine

contientă i contiincioasă faţă de sport, faţă de rolul i obligaţiile sportivului, faţă de

disciplina sportivă, capabil să facă faţă durităţii competiţiilor, uneori dintr"o climă în alta, subincidenţa unui fus orar diferit de cel al obinuinţei sale i aa mai departe. Aa încât nu sunt

îngăduite i tolerate slăbiciunile, mimarea, mofturile, regimul de viaţă i activitatea

destrăbălată, incitarea coechipierilor de a nu lucra, aran@amentele negative de orice fel pentru a

deveni competitivi. #onducătorului sportiv, antrenorului i chiar psihologului sportiv le revine

i sarcina de a e$plica sportivului faptul că valorile morale se învaţă i că o lume a progresului

i performanţei devine de neconceput în afara unei solidarităţi afective, a prieteniei i dragostei

pentru sport. 2acă în viaţa de toate zilele disciplina este un factor necesar care a@ută

considerabil munca, în viaţa sportivilor îndeplinirea ei în bune condiţii duce la performanţă

(disciplină a vieţii de toate zilele, disciplină a efortului i a odihnei, a somnului, a mesei, ca i

disciplina pregătirii fizice, a antrenamentului, disciplină competiţională, disciplină în

activitatea de recuperare după efort etc.0.

DC



CAPITOLUL I2

ACTI0IT5ILE SPORTI0E 2I SPECI3ICUL ACESTORA

I2.9. Institu$ii şi !rganiza$ii

Apariţia structurilor organizaţionale este legată de necesitatea desfăurării unor acţiuni

în care să se îmbine perfect strategiile de muncă în colectiv, pornindu"se de la calităţile

individuale ale persoanelor angrenate în respectivele proiecte. 2atorită faptului că rezultatele

muncii individuale sunt, de cele mai multe ori, dependente de capacităţiile i informaţiile

furnizate de ceilalţi, s"a simţit nevoia dezvoltării unor forme organizaţionale care să asigure

eficienţa, fle$ibilitatea i dinamismul în toate domeniile de activitate. Fstoric vorbind, primele

forme organizaţionale bine conturate au fost armata, biserica i organizaţiile sportive.

2efinirea i caracterizarea generală a organizaţiilor a întâmpinat dificultăţi datoritămultitudinii perspectivelor adoptate, datorită folosirii unor noţiuni în mod arbitrar i a lipsei

diferenţierii lor, fapt ce a condus la apariţia confuziilor i a utilizării eronate a anumitor

termeni. 5pre e$emplu, deseori termenul de organi(aţie este folosit ca fiind sinonim cu cel de

organizare sau cu cel de activitate organizată, sistem social sau structură socială. Alteori,

termenul de organizaţie este înlocuit cu cel de instituţie sau cu cel de uniune.

!rimele investigaţii, cei drept empirice, au fost realizate în anii ]D6 în 5tatele Enite de

către >obert %erton, care, alături de Balcott !arsons încerca să prezinte dezavanta@ele

funcţionării organizaţiilor conform postulatelor birocratice ale teoriei lui %.=eber. În aceeai

perioadă, în 8ranţa, se contura domeniul sociologiei organizaţiilor, avându"l ca reprezentant pe

%ichael #rozier, care, mergând pe linia lui %erton, dezvoltă teza acestuia cu privire la

fle$ibilitatea organizaţiilor.

La noi, potrivit %ihaelei Mlăsceanu (7660, organizaţiile reprezintă structuri de

interacţiuni ale oamenilor integraţi într"un grup ale cărui activităţi sunt centrate pe realizarea

unor obiective comune specializate. În acest conte$t, cuvantul „organizaţie” se referă la o

entitate socială formată dintr"un grup de persoane. Far în icţionarul de +ociologie (coord.

#.Zamfir4 L.Mlăsceanu, 'ditura Gabel, Gucureti, --/, pag. I6H"I6-0 organizaţia este definită

ca „grupuri de oameni care îi organizează i coordonează activitatea în vederea realizării unor

finalităţi relativ clar formulate ca obiective”. În privinţa raportului instituţie"organizaţie aceeai

autoare %.Mlăsceanu consideră că din punct de vedere social, instituţiile sunt constrângătoare

D/



i normative, aspectul normativ fiind dat de anumite modele de comportament i acţiune, de

ansamblul de norme i reguli formale i informale. #aracterul constrângător al acestor reguli

este dat de faptul că orice încălcare a acestora atrage inevitabil pedeapsa, la fel cum respectarea

lor atrage recompensa.

I2 .". S'eci-icul !rganiza$iil!r s'!rti#e

2at fiind faptul că organizaţiile constituie sisteme de comportament destinate să asigure

oamenilor i mainilor folosite de acetia posibilitatea de a"i realiza anumite scopuri, forma

organizatorică trebuie să constituie o funcţiune comună a caracteristicilor umane i a naturii

mediului operaţional (5imon, -H60.

Aa cum am precizat anterior, din punct de vedere istoric, organi(aţiile sportive se

încadrează în categoria celor mai vechi forme organizaţionale, alături de armată i biserică. 2in

cele mai vechi timpuri i pâna în prezent acestea au luat forma unor asociaţii, cluburi, federaţiisau structuri federale i odată cu dezvoltarea unor sporturi noi, moderne, s"a înregistrat o

e$tindere generală a acestora.

1 e$tindere i dezvoltare ma@oră a organizaţiilor sportive s"a înregistrat începând cu

sfâritul secolului TFT"începutul secolului TT, când au luat natere sporturi precum handbalul,

bas9etul, hocheiul sau fotbalul, iar creterea interesului general faţă de aceste sporturi (mai ales

pentru cel din urmă0 a atras după sine apariţia unei noi forme organizaţionale. 2acă am lua în

considerare fotbalul, am constata că la - de ani de la apariţia sa, acesta a a@uns să poarte

denumirea de „sport rege” prin interesul pe care l"a stârnit, iar în prezent 8ederaţia

Fnternaţională de 8otbal (8F8A0 cuprinde apro$imativ D6 de federaţii naţionale i circa ID de

milioane de @ucători legitimaţi. Boate aceste cifre dovedesc faptul că acest sport se află într"o

permanentă e$tindere, cucerind noi i noi teritorii din întreaga lume. 2e altfel, 5age, în lucrarea

Impactul sportului asupra societăţii (-HD0, apreciază că sportul organizat acoperă o zonă

socio"culturală foarte largă i înregistrează cifre impresionante.

Asemenea oricărui tip de organizaţie, organizaţiile sportive dispun de aceleai

caracteristici, dar se diferenţiază prin anumite particularităţi, cum ar fi personalul anga@at,

natura scopurilor, mi@loacele materiale de care dispune sau relaţiile e$istente în cadrul acestora.

En aspect deosebit de important al organizaţiilor sportive îl reprezintă caracterul

relaţiilor care se instituie în cadrul acestora. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, grupurile

sportive se împart în

D-



X grupuri coacţionale, în care fiecare sportiv realizează performanţe fără să

interacţioneze cu ceilalţi membri, dar urmărind i succesul grupului căruia îi aparţine4

X grupuri interacţionale, în care calitatea relaţiilor dintre componenţii echipei

determină în mare măsură performanţa. În grupurile interacţionale sunt incluse i „cuplurile

duble” (echipele în doi de la tenis, canota@ etc.0, precum i echipele de tafetă.

Boate implicaţiile relaţiilor interumane din cadrul unei organizaţii sportive vor fi

analizate pe larg într"un subcapitol următor.

I2 .(. S'!rtul ca acti#itate s!cială

a. :riginea sportului. 2acă ne referim la conţinutul, structura, organizarea i

desfăurarea sportului, aflăm că este o activitate deosebit de comple$ă. #ând vrem să analizăm

activitatea sportivă ca fenomen social, trebuie să nu pierdem din vedere componentele pe careacesta le implică i anume baza materială specifică, personal de specialitate, discipline

tiinţifice care o fundamentează, instalaţii i materiale specifice, aspecte tehnice i

organizatorice, e$erciţiile fizice.

'$erciţiile fizice au apărut i s"au perfecţionat continuu în concordanţă cu comanda

socială, au o condiţionare clară de ordin social, determinată de instinct, de factorii biologici,

dar i de tiinţă, cultură, religie.

Astfel că, spre sfâritul anilor ]H6 asistăm la o schimbare de mentalitate în ceea ce privesc

activităţile sportive, acestea devenind o componentă esenţială a diferitelor modalităţi de

petrecere a timpului liber, făcându"i loc tot mai mult în peisa@ul cotidian. 5e creează locuri de

muncă în meseriile sportive, iar în prezent, acest sector oferă o perspectivă de viitor în cretere.

!e de altă parte, chiar dacă imaginea profesiilor sportive este una atrăgătoare, ea scoate

la iveală o serie de meserii solicitante, care necesită o mare disponibilitate i în care nu te poţi

afirma pe deplin decât dacă reueti să menţii aprinsă în suflet „flacăra pasiunii”, deoarece

entuziasmul, pasiunea i dăruirea constituie resortul esenţial al activităţii sportive.

2iferenţa între organizaţiile sportive de la sfâritul secolului TFT, aflate în fază

incipientă i cele „puse la punct” de astăzi este enormă, parcă sunt separate de o lume întreagăU

Activitatea sportivă nu mai este rezervată unei anume categorii sociale restrânsă de tineri

înstăriţi sau nobili, cum era În tercut, ci ea s"a răspândit la toate clasele sociale, la oameni de

toate vârstele i indiferent de se$.

H6



%ai mult decât atât, apariţia televiziunii duce la o modificare vizibilă a activităţii

sportive. 2e e$emplu, în anul -H/ organizarea <ocurilor 1limpice de la :renoble (8ranţa0 are

un ecou considerabil în întreaga lume. 5porturile devin o modă, mi@loacele mass"media

popularizează competiţiile sportive, cu timpul sunt înlăturate i „tabuu"rile” referitoare la corp,

aa încât totul este pregătit pentru o schimbare completă a mentalităţilor în favoarea sportului.

#ategoriile sociale de azi (cum ar fi funcţionarii, profesiile liberale etc.0 sunt cele care stau la

baza acestor răsturnări de situaţie. :raţie lor, sportul îi pierde din imaginea primitivă. 8iind

practicat de un număr tot mai mare de oameni, iubitori de micare, sportul este tot mai des

utilizat de publicitate pentru a simboliza dinamismul. Aa încât astăzi, la această scară se poate

vorbi de sport ca un fenomen social . Benisul, gimnastica, fotbalul, voleiul etc. sunt doar câteva

e$emple de sporturi ce evoluează i care sunt practicate de mai toţi indivizii din toată lumea,

iar în @urul acestor activităţi să nu uităm că se dezvoltă solid flu$urile economice, generatoarede locuri de muncă. În paralel, publicitatea, care utilizează imaginea sportivă, accentuează

dinamica economică prin sponsorizări, cuprinzând astfel toate ţările dezvoltate.

În >omânia, în conte$tul construirii educaţiei fizice ca activitate socială, cadrele de

specialitate s"au format mai târziu decât în alte ţări. Acest proces de formare a specializărilor

pentru domeniul practicării e$erciţiilor fizice a căpătat un statut cert începând cu anul -77,

când s"a înfiinţat *genţia /aţională pentru Educaţie #i(ică ,i +port (A&'850. În prezent,

procesul de pregătire al cadrelor de specialitate s"a amplificat i diversificat. A apărut, de

asemenea, învăţământul particular în domeniul sport.

b. ;ntre meserie ,i pasiune. %eseriile din sport i"au creat o imagine atrăgătoare, dar

care, în realitate, nu au întotdeauna o bază obiectivă. În spatele acestui tablou atrăgător se

profilează constrângeri ce te poţi face să dai înapoi. 'ste ca un scut natural care permite

practicarea acestei meserii doar de către pasionaţii autentici. #a regulă generală, nu poţi deveni

profesionist în acest sector decât după mulţi ani petrecuţi pe terenuri de sport, transpirând

pentru glorie, de plăcere. Aceste meserii au nevoie de o mare disponibilitate, faţă de celelalte

meserii obinuite unde se respectă orele de muncă. 2e e$emplu, programele profesionitilor îi

dispută întâlnirile de campionat sâmbăta i duminica, seara sau în timpul săptămânii. 5au, un

gazetar sportiv muncete în fiecare sfârit de săptămână, deoarece actualitatea sportivă atunci

se consemnează. Această disponibilitate are uneori ca urmare perturbarea vieţii de familie.

1boseala fizică duce i ea, după o anumită vârstă, la slăbirea articulaţiilor care au fost supuse

H



unui efort susţinut multă vreme, muchii devin fragili i astfel sănătatea este precară. La fel i

prospeţimea psihică, care nu este deloc de negli@at pentru că fără efort, entuziasm i dăruire

sportul este de neconceput.

2e altfel, marile întreceri sportive internaţionale, i în primul rând <ocurile 1limpice,

au devenit din ce în ce mai mult competiţii de imensă responsabilitate, de înaltă încărcătură

emoţională, în faţa cărora se impun numai cei cu atitudine emoţională pozitivă, cu o

personalitate puternică i echilibraţi. Bot mai multe e$emple demonstrează că astăzi, la marile

competiţii mondiale, toţi competitorii se prezintă foarte bine pregătiţi fizic, tehnic, tactic,

tiinţifico"medical. Ki totui, unul trebuie să învingă i alţii să fie înviniU

2e regulă, când condiţiile de mai sus sunt egale sau apro$imativ egale, în momentele

cele mai crâncene ale luptei sportive cel care cedează primul psihic este înfrânt. 2e multe ori s"

a văzut că „cel care vine din spate” învinge mai des decât cel care „conduce”. 'ste o problemă psihologică i apoi de natură metodică.

Aa cum precizează &. %ărăescu, antrenor olimpic (în lucrarea Pregătirea

psihologică7 factor important ,i activ n cre,terea performanţelor sportivilor no,tri olimpici,

#onsiliul &aţional pentru 'ducaţie 8izică i 5port, #entrul de #ercetări pentru 'ducaţie 8izică

i 5port, Gucureti, -/6, pag. -"I60, „dosarul” psihologiei sportive cuprinde trei persona@e,

unul mai important decât altul i fiecare în parte cu responsabilităţi i obligaţii precise.

" Sportivul este „actorul principal”, motorul întregii activităţi. #ătre el se îndreaptă toate

direcţiile pregătirii, toate speranţele, năzuinţele, de la el se ateaptă totul. !entru acesta,

pregătirea psihologică de zi cu zi i minut cu minut trebuie să surprindă câteva lucruri simple,

dar capitale

" principiul „pot, vreau, trebuie” să fie firul călăuzitor4

" sădirea încrederii în forţele sale, astfel ca el să a@ungă să creadă că este mai bun decât

rezultatele obţinute în realitate4

" pregătirea în vederea atingerii unor obiective mari (nu copleitoare04 sportivul trebuie să

a@ungă să fie convins de realizarea lor, să lupte pentru depăirea lor4

" învingerea barierelor psihice care împiedică un nivel de pretenţie mai mare4

" convingerea că „cel mai bun din lume” poate fi învins chiar cu armele sale4

" fi$area precisă a motivaţiei pentru crearea năzuinţelor4

" folosirea autocomenzilor i autoaprecierii, autoanalizei i autosugestiei.

H7



" Antrenorul 0 o bună pregătire psihologică cu mi@loacele pe care le are antrenorul la

îndemână a@ută la realizarea i menţinerea formei sportive. Aprecierea, încura@area,

convingerea, anticiparea, sugestia, crearea năzuinţelor, analiza sunt arme preţioase în mâna

antrenorului. 'l este „psihologul de zi cu zi” al sportivului, fără ca prin aceasta să se elimine

rolul deosebit de important al unui psiholog pe lângă loturile sportive sau sportivi individuali.

Antrenorul i psihologul se a@ută reciproc, psihologul fiind un colaborator e$trem de preţios al

antrenorului. >olul său în pregătire, ca i în concurs, pentru succesul sportivului sau al echipei

sale este la un moment dat hotărâtor.

!ornind de la activitatea concret- practică i metodică de diri@are i conducere pe care

antrenorul o îndeplinete în munca cu sportivii săi, putem desprinde câteva caracteristici

comple$e, numite de către %. 'puran (7660 „aptitudini comple$e” ce caracterizează

activitatea antrenorului i anume capacitate de conducere, aptitudini i cunotinţe specifice, profesionale intelectuale i psihopedagogice i metodice (înţelese ca e$perienţă, capacitate de

înţelegere, empatie, idei creatoare, autoritate, responsabilitate, efort etc.0.

În timpul antrenamentelor sau al competiţiilor, sportivul parcă îl caută pe antrenorul său

cu ochii. 2acă antrenorul este emoţionat, agitat, palid, iar indicaţiile sale lipsite de precizie,

bâlbâite, dovedind o slăbiciune, succesul sportivului este pus sub semnul îndoielii, iar, de multe

ori, compromis. „Această profesie trebuie e$ercitată de aceia care îi doresc cu ardoare acest

lucru, care sunt pregătiţi din toate punctele de vedere, în primul rând pentru a putea împărtăi

sportivilor cu care lucrează cunotinţele i e$perienţa sa, pentru a putea atinge performanţe

mari. În cazul unei echipe de fotbal, de e$emplu, antrenorul trebuie să tie să selecţioneze i să

organizeze echipa încă de la preluarea ei, dar i pentru fiecare @oc în parte, trebuie să

pregătească i să menţină în bună formă sportivă @ucătorii i echipa în ansamblul ei, trebuie să

tie să conducă @ucătorii în antrenamente, pentru @oc, dar i pentru viaţa sportivă i socială”.

(%. :oran, antrenor fotbal0.

Astfel că, fără pretenţia de a"i atribui o definire, pasiunea reprezintă o persistenţă a unui

sentiment, ca parte afectivă sau ca aptitudine, ca parte spirituală a unui talent într"un domeniu,

iar în cazul nostru, aceasta constituie nucleul de bază al meseriei de antrenor. Antrenorul este

aadar cel care, cu precizie ma$imă tie „ce face” (îi propune scopuri e$acte0, tie „cum face”

(ne referim aici la principiile i metodele cu care acţionează i pe care le pune în practică0, care

tie „cu ce face” (respectiv cu ce mi@loace realizează activitatea sa0.

H



" Condu!"torul sportiv are, de asemenea, un rol deosebit de important, bine definit în

pregătirea psihologică a sportivului în vederea unei competiţii, în obţinerea succesului. &u de

puţine ori auzim înaintea unor competiţii importante conducători care, în loc să încura@eze,

analizează, critică, creând o atmosferă încărcată în loc de una mobilizatoare. Adesea ei înii

emoţionaţi, îngri@oraţi i folosind cele mai nepotrivite cuvinte („trebuie să faceţi, că dacă

nu\”0 provoacă crisparea, blocarea i astfel insuccesul. !regătirea psihologică de către

conducător trebuie făcută cu destul de mult timp înainte de competiţie, discuţiile purtate pe un

fond de prietenie, respect, dragoste, empatie. Botodată, anga@amentele i promisiunile

conducătorilor sportivi trebuie să aibă acoperire i realizare imediată, pentru ca sportivul să"i

păstreze încrederea în conducătorul său sportiv.

c. :biectivele sportului. 'ducaţia fizică i sportul în general constituie o activitate

deosebit de comple$ă, dacă ne referim, în primul rând, la conţinutul, structura, organizarea idesfăurarea sa. #ele mai cunoscute obiective în ceea ce privete practicarea e$erciţiului fizic

sunt asigurarea instruirii i educării indivizilor (respectiv menţinerea optimă a sănătăţii

practicanţilor de sport, creterea potenţialului lor de muncă i viaţă, dar i favorizarea

proceselor de cretere i dezvoltare fizică optimă a organismului, formarea unui sistem larg de

deprinderi i priceperi motrice utilitar"aplicative0. !racticarea sportului contribuie i la

dezvoltarea unor calităţi i trăsături moral"volitive i intelectuale, a gustului pentru micare,

frumos, dar i a responsabilităţii sociale. 1ricum, idealul educaţiei fizice i al altor activităţi

motrice trebuie să fie în concordanţă cu idealul educaţional al societăţii, aa încât acesta

continuă să se modifice în funcţie de evoluţia social"istorică a fiecărei societăţi.

d. Practicarea sportului ,i funcţiile sale. !racticarea e$erciţiilor fizice vizează, indiferent

de forma organizatorică sau de formaţiunea social"economică sau politică în care se desfăoară,

perfecţionarea dezvoltării fizice armonioase a subiectului în cauză. 2eterminată i din

necesităţi de ordin recreativ, de destindere, practicarea e$erciţiilor fizice dezvoltă totodată

simţul dragostei pentru micare i simţul estetic. 2e asemenea, educaţia fizică, prin diferitele ei

forme de organizare i datorită caracterului său emoţional, contribuie la dezvoltarea spiritului

creator, a spiritului de afirmare, de depăire i chiar de autodepăire.

#uncţiile educaţiei fi(ice sunt importante i suficiente numai dacă sunt realizate într"un

sistem, în strânsă legătură, influenţându"se i completându"se reciproc. Acestea sunt

HI



" #uncţia de perfecţionare a de(voltării fi(ice are rolul prioritar în dezvoltarea fizică

armonioasă, a unor indici superiori în plan somatic i funcţional, pentru viaţa i activitatea

oamenilor de toate vârstele4

" #uncţia de perfecţionare a capacităţii motrice care vizează calităţile motrice,

deprinderile, priceperile motrice, necesare pentru un randament sporit pe toate planurile vieţii

i întregirea personalităţii umane4

" #uncţia igienică vizează menţinerea unei stări optime de sănătate a oamenilor, având

caracter preventiv în acest plan4

" #uncţia recreativă asigură prin activitatea de educaţie fizică a fondului de calităţi,

deprinderi i priceperi motrice necesare ca indivizi de diferite vârste să poată petrece în mod

util i plăcut, recreativ, timpul lor liber4

" #uncţia de emulaţie se materializează prin dezvoltarea spiritului competitiv cecaracterizează în general fiinţa umană, prin dorinţa sa permanentă de autodepăire4

" #uncţia educativă considerată ca fiind comple$ă prin prisma influenţelor asupra

dezvoltării personalităţii umane, în general, dar i asupra dezvoltării laturilor de personalitate,

cum ar fi cea intelectuală, morală, estetică, profesională.

I2.. ru'ul s'!rti# 6 un gru' s!cial

:rupul social reprezintă un sistem dinamic, în cadrul căruia se stabilesc interrelaţii între

membrii săi, o realitate supraindividuală, aflată la rândul său în interacţiune cu alte relaţii de tip

social. 'lementele componente ale sistemului reprezentat de grupul social sunt membrii

acestuia, care interacţionează, îi interiorizează valorile grupului, îi însuesc scopurile acestuia

i manifestă solidaritate unii faţă de ceilalţi.

+olidaritatea de grup reprezintă nucleul central al forţei grupului, având la bază fie

comunitatea unor valori culturale, interese economice, fie adeziunea membrilor săi în

realizarea unor scopuri importante. :rupul este un tot unitar, în care fiecare individ reprezintă

doar o parte, dar cu o poziţie bine structurată, care"i datermină drepturile, datoriile i îl

influenţează ideologic. 1 altă caracteristică esenţială a grupului este determinată de

comunicare, considerată elementul principal care creează grupul, i nu simpla pro$imitate

spaţială sau contactul fizic. #omunicarea se poate realiza fie „faţă în faţă” (engl. „face to face”0

sau indirect, fie prin scriere sau, mai nou, prin mi@loace tehnice moderne (Fnternetul0.

HD



Beoretic, grupul poate avea orice dimensiune, începând cu două persoane i până la

întreaga lume. #omponenţa grupurilor se poate schimba în timp prin părăsirea grupului de

către unii membri pe cale naturală sau ca urmare a unor motivaţii i opţiuni sociale, morale,

religioase, politice etc., aceste schimburi neanulând grupul din punct de vedere al intensităţii

sau durabilităţii sale.

Botodată, grupul este o formaţiune psiho"socială cu o anumită structură,

constituit în vederea desfăurării unei activităţi. :rupul nu este o simplă însumare de persoane,

ci are organizare specifică, obiective, structură internă, reguli de conduită pentru membrii săi

etc. În ultimele decenii, s"a vorbit i s"a scris foarte mult despre grup, mai ales despre grupul

mic, în legătură cu faptul că psihologia membrilor săi prezintă o serie de caracteristici de care

acetia nu dispun în afara grupului în cauză. 2e asemenea, s"a mai tratat problema

performanţelor de tot felul pe care grupul le realizează mai bine în condiţiile în care el estestructurat i organizat într"un anumit fel. 5pre deosebire de alte grupuri umane, grupul mic este

o unitate alcătuită dintr"un număr relativ restrâns de persoane, de la 7" până la 7D"6, care se

află în relaţii de comunicare, colaborare, apreciere, simpatie etc. i care au un scop comun în

vederea căruia se organizează, stabilind norme specifice de conduită. :rupul mic prezintă o

anumită dinamică, grad de coeziune, tipuri de interacţiuni, un sistem de comunicaţie direct

interpersonal, prezintă fenomene de autoritate i de dependenţă grupală, procedee de conducere

etc, care"l definesc i îl diferenţiază de altele.

:rupul mic trebuie înteles ca un sistem cu organizare internă ierarhică care implică

interacţiunea elementelor componente, mecanisme de regla@ i autoregla@, integritate. În cadrul

grupului, individul este un „atom” social, cu caracter de subiect, pentru că alege sau respinge,

dar i de obiect, pentru că este ales, respins sau rămâne indiferent pentru alţii.

Apartenenţa sportivului la un grup prezintă o serie de particularităţi care necesită unele

precizări de ordin terminologic, i prin acestea, de ordin teoretic i conceptual.

În cele mai multe studii asupra grupului mic în sport s"a cercetat sistemul relaţiilor

preferenţiale, dinamica lor i, ca un aspect ma@or, coeziunea în cadrul grupului, precum i

procesele de conducere i tipologia liderilor. În cele ce urmează, termenii de grup mic i echipă

sportivă vor fi folosiţi ca sinonim, dar nu vor fi e$tini asupra noţiunii de grup sportiv sau

asupra colectivităţii în care se desfăoară activitatea sportivă.

HH



a. $aracteristicile grupului sportiv „'chipa sau grupul mic constituie o realitate

psiho"socială de bază a activităţii sportive, de coeziunea i capacitatea ei depinzând atât

performanţa, cât i satisfacţia sportivilor i suporterilor” (%.'puran, 'odelarea conduitei

sportive, 'ditura 5port"Burism, Gucureti, --6, pag. I-0. Miaţa sportivă cunoate adesea

situaţiile caracteristice ale echipelor sudate, dezbinate, dezorientate sau în curs de a"i dobândi

personalitatea4 cunoate, de asemenea, faptul că nu se poate forma o echipă în adevăratul sens

al cuvântului decât cu mult efort i într"un interval de timp îndelungat (apro$imativ de 7"

ani0. !rincipalele caracteristici ale grupului mic sunt următoarele

X Molumul mic, număr restrâns de membri, corespunzător sportului respectiv4

X #aracterul primar, relaţiile în sânul grupului fiind directe, constituite într"un sistem

liber i nemi@locit. #omunicarea din cadrul echipei are un caracter gestual"motric cu

semnificaţii tehnico"tactice i este orientată spre atingerea scopului performanţial.X #aracterul nespontan, creat cu un scop specific. :rupul sportiv se constituie însă

pentru nevoia de performanţă, care este raţiunea de a fi a sportului în sine. 5e cunoate faptul

că sportivul poate avea un motiv personal pentru a face sport, dar în cadrul echipei, motivul său

este subordonat obiectivului comun i, de regulă, se armonizează cu acesta.

X 2inamică specifică. %embrii echipei se întegrează în colectiv atât timp cât pot fi

activi i eficienţi. 2inamica organizatorică este însotiţă i de o dinamică funcţională, referitoare

la coeziune.

X #omponenta eterogenă. Această caracteristică este determinată de variabilitatea

vârstei, specificul cultural sau chiar a naţionalităţii componentei grupului sportiv.

!otrivit lui Antonelli i 5alvini (în %. 'puran, Psihologia sportului de performanţă7

)eorie ,i practică, 'ditura 8est, Gucureti, 766, pag. 7-60 factorii care realizează obiectivele

i coeziunea grupului sportiv se împart în factori care asigură atingerea obiectivelor

(competitivitate, disciplină sportivă, rigiditatea rolurilor, relaţii utilitare, comunicare formală i

decizii pe verticală, ierarhie i autoritate0 i factori care menţin coeziunea grupului (respectiv

colaborare, comunicare i participare spontană, relaţii afective, decizii în grup, democraţie0.

În concluzie, un colectiv de sportivi nu reprezintă o simplă alipire de indivizi. 'i

acţionează i luptă pentru un scop comun, unde se manifestă simţul solidarităţii, prin unificarea

virtuţilor, a calităţilor fiecărui sportiv, obţinând o forţă superioară greu de învins.

HC



b. inamica grupului !rimele utilizări ale e$presiei „dinamica grupului” (sau dinamica

de grup0 îi aparţin lui Nurt Le?in, inventatorul e$presiei group dynamics. „Le?in vede grupul

ca pe o totalitate ireductibilă la indivizii care"l alcătuiesc, un sistem de interdependenţe

constituind, împreună cu mediul său încon@urător, un câmp social dinamic” ( icţionar de

+ociologie !arousse, 'ditura Enivers 'nciclopedic, Gucureti, --H, pag. /-0. 2inamica

desemnează totalitatea schimbărilor adaptive survenite într"o oarecare parte a unui grup.

8iecare echipă are o istorie, o perioadă de început, de formare, apoi de desăvârsire, urmată

uneori de declin i, eventual de revenire. Giografia sportului abundă în e$emple de echipe care

au fost cândva redutabile, apoi au cedat pentru a reveni sau a nu mai reveni printre cele mai

bune.

8ormarea unui grup reprezintă un demers relativ dificil. :rupurile sportive se formează

pe baza unor motive mai mult sau mai puţin contiente (ne referim aici la nevoia de afiliere, deapartenenţă, atracţie etc.0. „#el mai puternic motiv este nevoia de performanţă i de realizare

care corespunde i scopului specific al grupului, performanţa sportivă” (%. 'puran, idem, pag.

7CD"7CH0. Afirmaţia potrivit căreia performanţa depinde de coeziunea grupului pare un adevăr

unanim recunoscut. 5e pare că în anumite cazuri, lipsa concurenţei i a unor păreri diferite între

membrii grupului face ca acesta să se mobilizeze, mai puţin pentru sarcină i să accepte

eventualele eecuri. În secţiile cluburilor de performanţă, formarea grupurilor are alte resorturi,

prin faptul că ei selecţionează sau transferă spotivii dotaţi integrându"i în echipă, iar acetia,

uneori, devin pilonul principal în @urul căruia vor trebui să se regrupeze chiar i cei mai vechi,

respectându"i valoarea noului coleg. Eneori, aceste situaţii generează chiar conflicte în

interiorul grupului, care pot fi depăite prin măestria antrenorilor sau a conducătorilor sportivi

de a gestiona conflictul. #oeziunea grupului sau gradul său de afiliere este una din calităţile

care stimulează cooperarea strânsă între sportivi, dăruirea în munca din antrenamente i lupta

din concursuri, subordonarea unor interese individuale celor colective. 'chipa devine astfel, în

mod colectiv, mai bună. #oeziunea este dependentă i de modul cum este trăit succesul sau

insuccesul de către @ucători. 2e regulă, tensiunea competiţională întărete coeziunea. 5uccesul

sau insuccesul poate conduce la slăbirea coeziunii, a moralului echipei, în situaţii dintre cele

mai variate, dar dependent de motivaţia de bază a grupului. În anumite situaţii, antrenorul sau

conducătorul trebuie să facă eforturi pentru realizarea unei intenţionalităţi comune tuturor

membrilor grupului în privinţa principalelor scopuri i sarcini care conduc la eficienţa acestora.

H/



Ki motivaţia reprezintă deci (aa cum am precizat i în capitolele anterioare0 un factor de bază

care unete sportivii (echipa0 în @urul scopului comun.

%ai mult, diferenţele prea mari de vârstă din interiorul grupului se e$primă prin

deosebiri de atitudini i aspiraţii, iar caracterul sportivilor, împreună cu trăsăturile

temperamentale i orientarea ideologică sunt, de asemena, importante. 1bservaţiile sociologice

au demonstrat de mult timp zicala potrivit căreia „cine se aseamănă se adună”, acetia găsindu"

i valenţe comune în atitudini, aptitudini, trăsături caracteriale i se apropie mai firesc unii de

alţii. 'ste vorba de afiliere prin empatie.

În concluzie, realizarea coeziunii grupului sportiv reprezintă un proces de modelare

socială, unde tendinţele individuale se contopesc într"o atmosferă colectivă afectivă. În anumite

situaţii, antrenorul sau conducătorul sportiv trebuie să facă eforturi pentru a menţine realizarea

intenţiei comune tuturor membrilor grupului în privinţa scopului principal i a sarcinilor careconduc la eficientizarea acestuia. !entru ca sentimentul de echipă să ia natere i să se dezvolte

este absolut necesară consolidarea raporturilor dintre sportivii aceluiai colectiv i dintre

sporivi"antrenori"conducător sportiv"psiholog. #alea raţională se bazează pe înţelegerea unor

principii i reguli care stau la baza formării unui colectiv sudat, la care se adaugă i calea

afectivă, a sensibilităţii fiecăruia.

c. Problematica liderului. %olul liderului n obţinerea performanţelor sportive.

Bermenul de lider provine din englezescul „leader”, cu sensul de conducător, respectiv o

persoană care e$ercită puterea sau care are o mare influenţă în cadrul grupului social din care

face parte, cu rol în e$ercitarea funcţiei de conducere i în luarea deciziilor. În general, liderul

este persoana care este desemnată pe cale instituţională cu funcţia de conducere (adică lider

formal sau instituţional0 sau persoana care e$ercită cea mai mare influenţă în cadrul grupului,

fiind aleasă printr"un număr ma@or de preferinţe e$primate de membrii acelui grup (respectiv

liderul informal, neoficial sau sociometric0.

!sihologia i sociologia deopotrivă s"au ocupat nu numai de tipologia conducătorilor, ci

i de caracteristicile lor, de trăsăturile care le asigură autoritatea în grup. &u de mult se

considera că această calitate de lider este o trăsătură înnăscută (te nati sau nu cu ea0. !ornind

de la teoria personalităţii, s"a remarcat, pe bună dreptate, că nu toţi liderii acţionează în acelai

mod, ci adoptă stiluri de lucru diferite, identificându"se astfel două stiluri diferite i anume

H-



stilul autoritar i stilul democratic, fiecare producând rezultate bune în anumite conte$te. 2ar i

e$ecutanţii au fiecare personalitatea i nevoile lor proprii i reacţionează în mod diferit la un

stil de conducere sau altul. 1ricum, liderii eficienţi sunt empatici (au capacitatea de a privi

lucrurile i din perspectiva celuilalt, înţelegând trăirile i reacţiile acestuia la diverse

evenimente0, empatia fiind considerată cea mai importantă calitate pentru ca cineva să poată

practica eficient o astfel de meserie.

În activitatea sportivă, căpitanul de echipă este un lider, un conducător sportiv acceptat

i desemnat de un grup ca să"l reprezinte. 'l poate fi i iubit, dar, mai important este ca acesta

să fie apreciat de colegii de echipă prin calităţile sale reale, prin competenţă. 2esigur, aceste

calităţi, dublate de maturitate intelectuală, afectivă, socială se formează de"a lungul anilor. 2e

aceea, căpitanii sunt alei dintre sportivii mai vechi i mai e$perimentaţi.

Aa cum am precizat anterior, conducerea grupului este realizată de către antrenor, înmod deosebit, dar i de căpitanul de echipă, al cărui rol este mai mare în raport cu acela care se

atribuie de regulă. #ăpitanul de echipă este în acelai timp a@utorul antrenorului în mobilizarea

@ucătorilor pentru realizarea obiectivelor propuse i reprezentantul opiniei grupului în faţa

conducerii clubului. 2e e$emplu, în fotbal, căpitanul de echipă (liderul0 este o persoană care se

bucură de un anumit statut, drepturile i obligaţiile oficiale fiind consemnate de regulamentele

specifice fiecărui club. >olul său se amplifică mai ales în timpul competiţiei sportive, unde

conducerea de către antrenor este indirectă sau chiar total absentă i unde sportivii colegi de

echipă trebuie să dea dovadă de iniţiativă, creativitate, independenţă i pricepere tactică în

găsirea celor mai bune soluţii pe terenul de sport.

În concluzie, i în sport, ca de altfel în toate activităţile umane organizate, problemele

conducerii grupului sunt comple$e datorită necesităţii de a echilibra funcţiile de conducere cu

activităţile i atitudinile intenţionale ale membrilor grupului. Astfel, apar chestiuni interesante

în legatură cu autoritatea conducătorului, cu stilul lui de conducere, cu metodele i factorii care

asigură eficacitatea grupului. #onducătorul constituie un factor activ în dinamica grupului, el

impulsionând activitatea acestuia i contribuind la realizarea coeziunii i eficienţei în cadrul

grupului.

C6



I0.+. 3en!ene 'si7!s!ciale %n s'!rt. Ti'uri &e rela$ii inter'ers!nale %n acti#itatea

s'!rti#ă

5portul reprezintă o formă înaltă de pregătire în domeniul educaţiei fizice ce oferă

posibilităţi de dezvoltare i perfecţionare a calităţilor fizice i psihice solicitate de ramura

respectivă, practicat, aa cum am mai arătat, în scopul fortificării organismului, al plăcerii

personale i de grup, al îmbunătăţirii rezultatelor proprii sau al obţinerii de performanţe înalte.

Botodată este un fenomen tipic psihosocial întrucât determină i dezvoltă fenomene

psihosociale, clădite pe relaţii interindividuale, manifestări de grup, atitudini preferenţiale ale

sportivilor faţă de alţii sau chiar ale unor echipe faţă de altele, caracterizate de întrecere între

sportivi sau între echipe (grupuri sociale0, de participarea spectatorilor, de aprecierea publică a

rezultatelor obţinute i de succes, ca o recompensă premială a celor mai înalte rezultate.

2in punct de vedere psihologic, în fenomenul sportiv sunt incluse trăsăturile de personalitate a celui ce practică sportul, motivaţia i atitudinile sportivilor, aptitudinile, dar i

relaţiile interpersonale ale sportivilor, conduita liderilor de echipe, ca i sentimentele i

reacţiile spectatorilor. 2in punct de vedere sociologic sunt recunoscute importanţa i valoarea

socială a sportului, rolul acestuia în ceea ce privete integrarea socială a sportului, în

socializarea individului i nu în ultimul rând influenţa echilibrată a cestuia asupra sănătăţii

psihice. Morbim astfel de psihologia relaţiilor interpersonale i de psihosociologia grupurilor

mici ca variabile esenţiale cu importanţă deosebită în domeniul sportiv.

Aa cum am mai arătat pe parcursul acestui capitol, în ceea ce privesc relaţiile dintre

oameni care participă direct sau indirect la realizarea de performanţe sportive, în activitatea

sportivă distingem următoarele tipuri de relaţii relaţii între sportivi i antrenoriPconducător

sportivPpsihologi, între sportivi i adversari, între sportivi i arbitri, între sportivi i spectatori.

%ai mult, „din punct de vedere al atitudinii interindividuale, aceste relaţii pot fi de colaborare

+ concurenţă + adversitate sau de simpatie + antipatie + indiferenţă” (%.'puran4 F.)oldevici,

$ompendiu de psihologie pentru antrenori, 'ditura 5port"Burism, -/6, pag. -D0. Aceste

relaţii se pot cu uurinţă identifica prin aplicarea la sportivi a testului sociometric, prin care

putem studia relaţiile de simpatie, antipatie, indiferenţă (ignorare0 din cadrul grupului, relaţii

deosebit de importante de cunoscut de către antrenor conducător sportiv i psihologul echipei.

#ât privete psihosociologia grupurilor mici, grupul sportiv este restrâns, cu o entitate

dinamică evolutivă, competitivă. 2in această perspectivă putem vorbi de grupuri caracteriale

C



(se referă la legăturile caracteriale dintre membrii0, grupuri omogene (caracterizate prin

omogenitatea calităţilor fizice i nivelului de dezvoltare i perfecţionare a priceperilor i

deprinderilor tehnico"tactice0, grupuri „gomfoterne” (cu aceeai pregătire, o omogenitate

fizică, fiziologică i psihică (%.'puran4 F.)oldevici, idem, pag.7I0. En e$emplu în acest sens

îl constituie grupul de gimnati, patinatori, canotori etc. în care coordonarea acţiunilor este

deplină, simultană, cu un tempo specific echipei.

Intre7ari de autoevaluare

. #are sunt principalele directiiPperspective in analiza personalitatii sportivilor37. '$plicati specificul identitatii sportivului de performanta.. 'videntiati importanta performantelor fizice in cristalizarea imaginii de sine a sportivului de performanta.I. #are sunt efectele succesului asupra imaginii de sine a sportivului3D. Adaptati piramida trebuintelor elaborata de A. %aslo? la profilul sportivului de performanta.H. '$plicati modul in care obtinerea de optimum motivational influenteaza performantasportiva.C. #are este specificul trairilor afective ale sportivilor3/. 'videntiati factorii care dau sportului nota de fenomen social.-. Alcatuiti un profil de personalitate a antrenorului.

6. '$plicati elementele particulare ale dinamicii grupului sportiv, mentionand si rolul lideruluisportiv.

DIDLIOGRA4IE?Di7lio*ra#ie o7li*atorie?. :oran"Găzărea, Laura4 %ărăescu, %ihaela (766C0, Introducere n psihologia sportului,

'ditura 8undaţiei %om&nia de '&ine7 Gucureti

Di7lio*ra#ie #a!ultativ"?1" Gadiu, B. (--/0, )eoria ,i metodica educaţiei fi(ice ,i sportului (culegere de te$te0,

'ditura 'vrica'" Gompa, B. (76670, )eoria ,i metodologia antrenamentului, 'ditura '$!onto #&8!A,

Gucureti*" #o@ocaru, M. (76660, +trategia pregătirii <uniorilor de naltă performanţă, editura A$is

%undi, Gucureti-" 'puran, %.4 )oldevici, Frina4 Boniţa, 8lorentina (7660, Psihologia sportului de

performanţă. )eorie ,i practică, 'ditura 8est, Gucureti(" :olu, %. (76670, =a(ele psihologiei generale, 'ditura Eniversitară, Gucureti

C7



>" :olu, %. (766C0, #undamentele Psihologiei7 vol + 7, 'ditura 8undaţiei %om&nia de '&ine, Gucureti

+" &iculescu, %. (76660, Personalitatea sportivului de performanţă. #actori de personalitatecondiţionali ai performanţei sportive de v&rf , 'ditura 2idactică i !edagogică, Gucureti

2" YYY %inisterul Bineretului i 5portului, #entrul de #ercetări pentru !robleme de 5port

(7660, 'eseriile sportului, Guletin informativ DII"DIH, ianuarie"martie, Gucureti." YYY %inisterul Bineretului i 5portului, #entrul de #ercetări pentru !robleme de 5port(---0, 9hidul antrenorului n psihologia sportului, :hid de psihologia sportului pentruantrenori i sportivi I"I/, Gucureti

ii psi sprtului 1

Documents